Amintiri literare

Oameni și vers într-un Dor Mărunt - o nouă poezie sub salcâmi

Am reușit să ajung și la cea de-a doua ediție a decernării premiilor concursului literar de la Dor Mărunt. Sub aceiași salcâmi s-au adunat în numele poeziei, la același Han Rustic, peste 60 de poeți și scriitori din diferite zone ale țării pentru a-și prezenta din creațiile proprii, dar, mai ales pentru consolidarea relațiilor de prietenie, multe dintre acestea realizându-se și dezvoltându-se prin intermediul rețelelor literar-culturale on-line.

            La manifestarea culturală a anului trecut, în 2013, bucuria mea a fost dublată de reîntâlnirea cu scriitorul Toma Marin după mai bine de zece ani, perioadă în care acesta și-a organizat pas cu pas atât timpul cât și ideile pentru realizarea acestui eveniment care tinde să ia amploare pozitivă prin ambiție, dorință și perseverență, fără a-și neglija, însă, proiectele editoriale personale.

            L-am regăsit la fel de optimist și plin de satisfacție reușind și în acest an să adune zeci de scriitori sub aceiași salcâmi care parcă vorbesc în șoaptă despre începuturi, continuitate și veșnicie.

            Deși drumul până la Lehliu l-am parcurs într-un tren transformat într-un talcioc ieftin, de prost gust - care nu are nicio legătură cu imaginea europeană la care visăm – în care,  persoane cât se poate de „exotice” asaltau călătorii cu „oferte de nerefuzat” la ciorapi din polyester, agrafe, sucuri calde, plasturi expirați, pixuri și sutiene XXXL, mi-am revenit relativ repede sub salcâmii vechi care, parcă îndemnau fără încetare la regăsirea dorului, la visare și la aprecierea a tot ceea ce reprezintă viața.

            M-am bucurat când i-am întâlnit, parcă la fel de uniți de aceleași îndemnuri ale salcâmilor pe scriitorii Constantin Miu (Medgidia, Premiul I pentru proză scurtă), Florentina-Loredana Dalian (Slobozia, Premiul I pentru proză scurtă), Romeo Tarhon (București), Aga Lucia-Selenity (Brașov, Premiul I pentru epigramă), Georgeta Muscă-Oana (Galați, Premiul I pentru poezie) sau Constantin Toma (Focșani, Premiul al III-lea pentru poezie), mulți dintre aceștia veniți și pentru a-și ridica diplomele binemeritate.

            Pentru a doua oară consecutiv a lipsit poetul Florin Grigoriu – nu-i știu motivele, dar aș fi curios să le aflu – dar mă bucur mult să-l reamintesc, așa cum l-am menționat și în impresiile evenimentului desfășurat anul trecut, pe Adrian, fiul lui Florin Grigoriu, preot al Parohiei „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Protopopiatul Călărași, un tânăr care își desfășoară activitatea cu același devotament, cu aceeași liniște, frumusețe sufletească și dreaptă credință, calități mai rar întâlnite la fețele bisericești actuale.

            Cu toții au făcut schimburi de impresii, de cărți, și-au împărtășit din proiectele în derulare lăsându-se să se înțeleagă faptul că, indiferent de problemele financiare care intervin în procesul de documentare și de editare a lucrărilor, de timpul tot mai greu de găsit într-o societate din ce în ce mai grăbită și mai pragmatică, vor continua să creeze pentru toți aceia care apreciază sinceritatea, frumosul și talentul oferite prin intermediul cuvântului.

Gabriel Dragnea

„Fiecare film pe care îl încep este un proces care mi se intentează”

interviu cu regizorul Andrei Blaier

(n. 15 mai 1933 – d. 01 dec. 2011)

Despre regizorul Andrei Blaier se pot spune multe. S-au făcut de-a lungul timpului numeroase cronici favorabile, dar şi articole negative pe marginea unor filme semnate de el. Dar cu toate acestea criticii de film recunoscuţi pentru concreteţea, obiectivitatea şi profesionalismul lor au apreciat creaţiile regizorului Andrei Blaier, care au încântat ani de-a rândul generaţii de oameni, iubitori ai filmului românesc. Şi pentru că Andrei Blaier nu este genul de personaj avid de publicitate, fugind şi acordând peste tot interviuri, acesta şi-a trimis propriile creaţii pentru a vorbi în numele său. Şi o fac foarte frumos, dacă ne amintim, cronologic, de filme precum „Dimineţile unui băiat cuminte” (1967) „Ilustrate cu flori de câmp” (1975), „Prin cenuşa imperiului” (1976) sau de binecunoscutul serial de televiziune "Lumini şi umbre" (1979-1982).

jurnalul.ro

 

- După mai bine de opt ani de absenţă vă pregătiţi să reveniţi pentru cinefili cu o nouă creaţie cinematografică.

- Este un film care sper să nu fie ultimul, dar este ultimul pe care îl termin la ora actuală. Se numeşte „Dulcea saună a morţii”. Pentru străinătate are un alt titlu, „Singur contra mea” şi care sper să fie prezentat la Gala Filmului Românesc, pe 29 octombrie, în deschiderea Festivalului, apoi să fie rulat în cinematografele noastre. Este un film dur, greu, nu mi-a fost uşor să-l fac, în care am o distribuţie extrem de bogată, cu 17 actori importanţi, în frunte cu Gheorghe Dinică, apoi Florin Zamfirescu, Mitică Popescu, Irina Movilă, Costel Constantin, Gheorghe Visu şi mulţi alţi actori de mare calitate care, sper să mă scuze că îi amintesc acum, dar pe care nu îi voi uita niciodată.

- Ce tratează filmul?

- Pelicula vorbeşte despre un tip care nu mai poate să omoare.

- Care este cauza? Problemele de conştiinţă apărute miraculos, într-un târziu neaşteptat?

- Ceva. Nici el nu ştie ce se întâmplă cu sinea lui, dar după 28 de ani, în care numai asta a făcut, la un moment dat nu mai poate face crimă. Bine, asta este o linie principală, dar filmul este plin de conotaţii care vorbesc despre această perioadă de tranziţie mult discutată, pe care o tot petrecem şi sper să fie un film care să intereseze toate generaţiile. Aştept cu multă emoţie prezentarea acestui film, la care ţin. Cred că este unul dintre filmele mele bune. Scenariul care mi s-a propus, al lui Petre Sălcudeanu, mi s-a părut ofertant şi am reuşit să fac, ceea ce nu a fost uşor, un film depolitizat complet, care se înscrie în stilul meu de lucru, în care nu am puncte de vedere prestabilite. Este un film care vorbeşte despre oameni – unii mai ciudaţi, unii mai puţin ciudaţi – aşa cum suntem noi toţi...şi dumneata şi eu...

cinemarx.ro

- Ce v-a determinat să faceţi acest film, ştiind faptul că vă doreaţi o ecranizare a romanului „Şatra” al lui Zaharia Stancu?

- Mi-o doresc în continuare, sper să mă ajute Dumnezeu să am sănătate îndeajuns s-o pot face. Dacă nu voi reuşi, acest film va rămâne făcut de dragul de a spune ceva despre timpul pe care l-am trăit o vreme şi pentru că, după revoluţie am făcut şi filme de consumaţie, în fond nişte concesii care mi-au adus, de exemplu la „Crucea de piatră” peste 400.000 de spectatori, într-un timp în care filmele noastre erau văzute de oameni însumând aproape 10.000. Chiar dacă voi avea 8.000 de spectatori la filmul ăsta şi nu 400.000, consider că, totuşi, am spus ceva personal, pe lângă ce mi-a spus scenaristul şi actorii minunaţi pe care îi ador. Spuneam cândva că fiecare film pe care îl încep este un proces care mi se intentează şi, ca-n orice proces ai nevoie de apărători. Avocaţii mei sunt actorii şi ţin foarte mult la ei, îi iubesc şi sper să mă fi ocrotit şi de data asta.

- Consideraţi că, din punct de vedere al capacităţii regizorale, acest film este unul împlinit?

- Eu nu pot să stabilesc asta. Nu poţi să ai acest orgoliu de a stabili tu singur, despre munca ta, cât este de împlinită sau nu. Asta o voi gândi după un an sau doi, când o să-mi dau, poate, pumni în cap sau mă voi bucura, cum o fac acum legat de filme ca „Prin cenuşa imperiului”, „Ilustrate cu flori de câmp”, „Dimineţile unui băiat cuminte”, dar şi de serialul „Lumini şi umbre” sau alte câteva lucruri pe care le-am mai izbutit, aşa, pe ici-pe colo. Dar timpul va decide.

- Cum v-aţi descurcat cu bugetul filmului, ţinând cont că, indiferent de demersul şi calitatea artistice, banii constituie problema cea mai arzătoare?

- Prost...prost. La ora actuală, formula asta inventată - cea a creditului fără dobândă – este o formulă care nu mi se potriveşte. Este o formă mascată a unei subvenţii şi care a determinat pe mulţi dintre colegii mei, puşi în situaţii dificile, să încerce şi să reuşească să poată lucra din aceşti bani. Condiţia era să vină şi cineva din afară să te ajute. În situaţia mea, trebuie să recunosc cu bucurie şi cu plăcere că m-a ajutat foarte mult Adrian Sârbu, care conduce Media Pro-ul. Aveam un sprijin de 6,4 miliarde de lei şi filmul a costat cel puţin 25 de miliarde. Am 35, 36 de decoruri în film. Vă daţi seama că tot ce înseamnă asta: peliculă, echipă, deplasări, mijloace tehnice, toate mi le-a oferit Adrian. Sper ca filmul să pătrundă şi să meargă şi prin străinătate. Sper. Pragul superior al speranţei este amăgirea.

- Cu ce film de până acum credeţi că aţi atins apogeul dumneavoastră de regizor?

- Nu ştiu. Nici nu pot să vorbesc despre apogeu. Dacă voi apuca cândva, din punct de vedere fizic, al sănătăţii, să văd mai bine decât acum, pentru că sunt destul de bolnav cu ochii, voi scrie o carte despre mine şi care se va numi „Filmele pe care nu le-am făcut”.

- Aveţi regrete, păreri de rău în această privinţă?

istoriafilmului.ro

 

- Fireşte. Întotdeauna orgolioşi şi veleitari, noi, toţi oamenii de artă, credem că ce n-am realizat ar fi fost mai bun decât ce-am făcut până acum. Vroiam demult să fac „Zahei orbul”, cu Dinică în patru roluri. Sper din toată inima să reuşesc. N-aş vrea, însă, să fac un film care să se numească „Andrei orbul”.

- Un titlu sumbru, izvorât dintr-o imagine pesimistă. De ce „Andrei orbul”?

- Nu o duc prea bine cu sănătatea. M-am operat de curând, asta pentru că am citit peste 150 de scenarii, ca să ofer şi tinerilor nişte posibilităţi de afirmare. Am văzut, undeva, într-un ziar scriind că juriul nu a citit scenariile. Eu, probabil, pentru că nu am citit scenariile nu mai văd foarte bine.

interviu realizat în 2004 cu prilejul decernării premiilor Prometheus.

De ce cad stelele și păsările nu?

Aseară m-au vizitat trei cai...

Unul albastru, copilăros și trist ca o ploaie de vară

animals.desktopnexus

Noaptea, peste un oraș de nepăsători.

Uneori îl simțeam cum ofta lângă mine

Mirosind a lapte proaspăt, matern...

Îmi aștern brațele, hățuri umane

Și vreau să-i opresc convulsiile

Născute din amintiri, din trăiri...

Le simt și eu empatic și vreau să vină zorii

Armonia culorii care m-a făcut să închid ochii

Lângă calul meu, eu.

Galben s-a oprit înjunghiat

scenicreflections

Lângă pleoapele obosite de atâta ceață,

Pe față se văd minutele și orele scurse

Într-o singură noapte ce nu mai vrea să creadă

Că poate naște îndrăgostiți.

Cu ochii uimiți, calul meu galben nu are somn,

Eu adorm încercând să păzesc

Amintirile tuturor generațiilor de prunci.

Atunci i s-au prelins calului meu

Toate lacrimile pe geamul tăcut, acuzator,

Martor al deziluziilor și confuziilor.

mouskat.deviantart

Al treilea cal, alb, râdea și poftea

La zorii următorilor ani...

Sub castani îmi odihnea speranțele

Și visele și pleoapele, iubirea,

Privirea lui te căuta să îți ceară iertare pentru uitare...

Aceasta este secunda care-și caută rănită aripa

Doar una este clipa în care pot să te-ntreb:

De ce cad stelele și păsările nu

Și prin tăcere să mă ucizi și tu?

„Cred profund în forțele vii care tac astăzi...”

social-politicul în articole istratiene

„Panait Istrati trăiește cu sinceritate dilemele existenței sale, preocupat nu atât de caracterul politic al programelor, cât de sensul lor moral, sforțându-se să adopte o atitudine generală care să-i servească drept îndreptar etic”¹.

Panait Istrati

Astfel îl descoperim pe autorul „Ciulinilor Bărăganului” pătruns în rândurile mișcării socialiste încă din 1905, conform evocării făcute de Istrati în „Le Monde” purtând titlul „Însemnările unui vagabond al lumii”. Conținutul ei relata „uriașa manifestație organizată la București în cinstea revoluției ruse, în ziua de 24 ianuarie” unde, „avu loc un copios schimb de ghionturi”²: „agenții îmbrânciră lumea, invitând-o să se împrăștie. Atâta fu de-ajuns. Câțiva pumni ridicați, câteva strigăte <<subversive>> și țin-te matrace și săbii de comisar plouând cu nemiluita asupra masei de capete. A avut loc o împărțeală copioasă de pumni, de-o parte și cealaltă…Apoi, firește, arestări. Acesta fu botezul meu revoluționar”³.

Cu toate că Panait Istrati nu avea cunoștințe privind doctrina socialistă și rolul ei în contextul politic al vremii, auzise totuși că socialismul „înseamnă dreptate pentru obidiți”. Cu atât mai mult se contura în mintea și sufletul „vagabondului de geniu” sentimentul nedreptății comise, mai ales că fusese martorul unui incident în care văzuse „un om ucis în bătaie la poliție, fiindcă fusese socialist”.

Mânat de entuziasm, dar mai ales de ideea lipsei de libertate individuală, asistă la câteva întruniri socialiste unde înțelege că doctrina în cauză cuprinde în sânul ei „toate virtuțile pe care în zadar le căutăm în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului și, mai presus de orice, o adevărată înfrățire cu cel învins de viață. Iată care avea să fie, de acum încolo, noua mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuința spre dezrobire a omului îngenuncheat de om”⁴.

Un exemplu de articol, publicat în 1909 în „România Muncitoare” – „Satirii noștri politici și votul universal” – face dovada clară a existenței demagogiei în politică. Prin metoda de receptare a bunului simț, Panait Istrati zugrăvește figura politicianului „cu două fețe și egoist, doritor de ranguri și averi, meschin și ipocrit” care, „oricât ar căuta de a pare natural, oricât s-ar strădui de a-și apropia niște însușiri ce nu-i aparțin – îl demaști imediat - pe față îi stau scrise: minciuna, șarlatania, interesul”⁵.

Mergând mai departe și căutând prin vraful de articole publicate în presa socialistă – membru socialist fiind – găsim un articol care-l întrece pe cel de sus prin duritatea stilului – aflat doar la stadiul de tăciune. Cultivând ironia, autorul articolului pamfletar „Premierului” (1909) evidențiază subtil prin elemente eufemistice figura omului politic „ilustru”, „bărbat de stat, desăvârșit, naționalist, patriot, liberal și umanitarist” care, „în voiajul său pentru binele patriei (...) benchetuiește și ridică toasturi înălțătoare” dând „țării și neamului său cea mai mare capodoperă (...): JANDARMERIA RURALĂ”. Istrati subliniază în articolul său că această „originală” metodă era singurul mijloc „prin cari un popor se poate îmblânzi”.

Tonul expresiei sale sigure, indubitative pare să atragă atenția asupra unui alt eveniment politico-social major și anume răscoala țărănimii de la 1907. Doar doi ani diferență între evenimente dar același mijloc de suprimare, păstrând totuși proporția violenței, promovate la rang de soluție optimă. Panait Istrati, în „Disprețul de viață la liberalii noștri” (1912) își organizează discursul publicistic în jurul ideii „că viața a fost dată omului pentru a fi trăită iar nu măcelărită” protestând „împotriva războiului care nimicește atâtea vieți folositoare progresului”.

Ideea acesta nu este singulară în întreaga gazetărie istratiană. Luând în calcul fenomenul de tehnologizare care tinde să prindă contur, Panait Istrati își exprimă dezacordul față de intențiile „departe de a aduce vreun folos clasei muncitoare”⁶. Și aici – cu o clară percepție și anticipare a lucrurilor – face referire, printre altele, la „mașina de zburat” ce „va fi factorul care va da lovitura de grație și va dărâma până la pământ tot ce exploatarea a clădit până azi”. Dar, revenind la articolul din 1912, Panait Istrati răspunde la afirmația emisă de oficiosul liberalilor „Viitorul”, afirmație conform căreia „datoria primordială a omului este de a disprețui viața, când nevoi superioare și când un ideal etnic ar cere-o”.

Atacând aprig modul de gândire și acțiune a liberalilor, Istrati amintește în paginile socialiste ale „României Muncitoare” de „vârful piramidei de schingiuiri, prigoniri și legiferări” unde „stă 1907 cu ale sale unsprezece mii de vieți disprețuite”.

Cele mai importante articole publicate în perioada premergătoare desființării „României Muncitoare” rămân acelea care aduc la cunoștință situația muncitorilor din portul Brăilei, fapte ilicite petrecute și actele de injustiție săvârșite asupra lor. Exemplificăm cu seria de articole purtând titlul „Cum sunt exploatați muncitorii din portul Brăila” autorul făcând, astfel, referire la „lipitorile muncei”: magazineri, vătafi, autorități, ipistați care „aduc pe muncitor la disperare”, care „îl fac ca uneori să fure sau să spintece cu cuțitul pe fratele lui de muncă”. „Aceștia îi otrăvesc viața (muncitorului, n.a.) și îi distrug familia, aceștia îl trimit la pușcărie”.

Portul Brăilei

Concluzia lui Panait Istrati în urma acestor anchete este că „autoritatea înseamnă cel mai adeseori, instituția care acoperă hoțiile și jaful, că cinstea aproape numai există și că totul se rezumă în cuvintele:  <<Lasă-mă să jefuiesc, na-ți și ție>> și dacă prinde un al treilea de veste, <<dă-i și lui>>”.

Ulterior grevei de la Brăila (1910), artistul revoluționar simte nevoia de a puncta care a fost cauza esențială a mobilizării muncitorilor: „voiau să fie scoși vătafii nelegiuiți care împărțeau între ei puțina muncă ce se găsește acum în port, lipsindu-i pe mulți de pâinea cu care trebuiau să se întoarcă seara acasă. Atât”⁷.

Și pentru că Istrati a susținut mereu „sus și tare revendicările clasei mereu asuprite”, fiind „pătruns de nevoile clasei din care făcea parte”⁸ scrie „Ancheta pentru votul universal”. Scriitorul brăilean consideră vitală existența acestui vot argumentând că numai așa „poporul își va putea manifesta adevărata lui voință în alegerea acelora cari vor trebui să-l reprezinte în treburile țării și numai prin acest sistem electoral se va putea deschide calea către parlament tuturor oamenilor de inimă, dornici a contribui la marea operă a luminării și dezrobirii economice a nenorocitei clase muncitoare”.

Trecerea lui Panait Istrati de la socialiști la comuniști, „prin entuziasmul său sincer”⁹ a stârnit multe discuții aprinse în presa vremii, chiar violente. Nimeni, sau foarte puțini au înțeles că, dincolo de pasul aderării exista, de fap, o naivitate care-l hrănea în planurile lui idealiste. Istrati a crezut în sensul moral al programelor politice asemenea lui Gabriele D`Annunzio sau Curzio Malaparte care au simpatizat cu fascismul mussolinian în a cărui ideologie au întrezărit șansa unei renașteri politice și solial-economice a Italiei¹⁰. În continuare, Valentin Protopopescu (autorul articolului din Revista „Radio România”) afirmă despre Gabriele D`Annunzio că „el a fost un ins care a văzut idei” concluzionând că „scriitorul s-a lăsat îmbătat aproape exclusiv de acelea pe care le-a formulat în propria-i lege”.

În planul ideilor politice, între Panait Istrati și „rafinatul literaturii italiene moderne” sunt multe asemănări. Mergând pe ideea celor spuse de V. Protopopescu, în cazul lui Istrati „propria-i lege” era și legea celor mulți și fără sprijin. Era o lege construită pe fundamentele minimei moralități.

Conform notațiilor istratiene din „Buletinul Societății Scriitorilor din Moscova” reiese că Occidentul – odată, mult iubit – „sacrifică toate elanurile”. Cu tot spiritul său de vajnic idealist, Panait Istrati realizează – dar pentru cât timp? – că „lupta sterilă pentru o bunăstare nemăsurată absoarbe, devorează, ucide oamenii, cei mai buni oameni...”

La Bekovo, lângă Moscova, în 1928

Invitat la Moscova în 1927 „pentru a lua parte la aniversarea a zece ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, Panait Istrati ia contact „cu realitățile din primul stat din lume al muncitorilor și țăranilor” care „îl menține într-o stare de uluire și de necontenite exclamații¹¹”. Speranța nu-l părăsește – cum nu l-a părăsit tot restul vieții - și în urma celor întâlnite în U.R.S.S. („credința, încrederea, elanul tânăr al unui întreg popor...”) se hotărăște să se alinieze celor care, odată veniți în Uniune „trebuie să pună mâna să muncească pentru înălțarea noii lumi”. După desfășurarea activităților prilejuite de aniversarea pentru care fusese invitat – alături de ceilalți membri ai delegației franceze: Francis Jourdain, Paul Vailland-Couturier și Leon Moussignac – Panait Istrati face o călătorie destul de amplă prin „Soviete” însoțit de scriitorul grec Nikos Kazantzakis, invitat și el special. Cele văzute îl fac pe român să scrie un articol înălțător privind lumea muncitorilor din est intitulat „Teoriile sociale. Între Apusul care moare și Răsăritul care se naște”, publicat ulterior în principalul ziar grecesc de mare tiraj, „Eleftero Vima” (12 ianuarie 1928).

„Cred profund în forțele vii care tac astăzi”

Plecat pentru puțin timp în Grecia, alături de, acum bunul lui prieten Kazantzakis, Istrati nu pierde ocazia, deși avea vădite intenții politice de a vorbi deținuților comuniști aflați la închisoarea „Singros”: „Curaj, prietenii mei..., arătați că știți să disprețuiți lanțurile și, mai cu seamă, nu lăsați să pătrundă niciodată îndoiala în gândul vostru, în mintea voastră. Să mă iertați dacă insist asupra acestui lucru. Știu cu câtă viclenie, în momentele grele, în momentele de lipsuri și de dureri, precum și în acelea de izolare, îndoiala pândește să intre în inima noastră, în inima luptătorului¹²”. Cu o zi înainte de a fi publicate „Teoriile sociale”, la 11 ianuarie 1928, Panait Istrati, alături de prietenul său grec ține o conferință la „Teatrul Alhambra” din Atena pe tema „Ce am văzut în U.R.S.S.”. Plin de vervă și evident pătruns de/în spiritul revoluționar conchide vorbind în franțuzește că „pentru omul care se îndoiește de descompunerea lumii vechi, o vizită în Uniunea Sovietică va fi prima zi de sănătate după o îndelungată boală”.

Interesantă este declarația lui Panait Istrati pentru paginile publicației „L `Humanite” unde se vede clar dorința lui de a contribui practic și spiritual la o nouă formă de organizare a politicului: „Fără a fi membru al partidului sunt din toată inima alături de voi și consider de datoria fiecărui simpatizant, muncitor manual sau intelectual de a contribui...la efortul proletariatului organizat¹³”.

Iritat de zvonurile mincinoase lansate în Apus de unele ziare cu privire la o atitudine a sa opoziționistă vizavi de U.R.S.S. – conform relatărilor lui Alexandru Oprea – Panait Istrati se simte parcă obligat față de mișcarea pe care o reprezenta cu atâta forță să vină cu dezmințiri care să susțină contrariul. Astfel că, tot în „L `Humanite” publicistul român vine cu următoarea „declarație de principii”: „Nu posed nici o avere și nu voi poseda niciodată. Scârbit de regimul capitalist și de toți aceia care ezită încă să-l repudieze public, fie ei prietenii mei cei mai dragi, adânc mâhnit de a vedea cât de puțin numeroși sunt oamenii care aderă deschis la cauza proletară, constructivă și pacifistă, așa cum orice om de bună-credință poate să o vadă manifestându-se în U.R.S.S. și dorind să sfârșesc cu o atitudine care oferă îndoieli, eu declar aici că mă consider membru activ al Internaționalei a III-a comuniste, decis de a-i consacra restul forțelor mele...La moartea mea vreau să fiu îngropat în Rusia și, în ziua când România va fi în mâinile proletariatului său să mi se transporte oasele la Brăila¹⁴”.

Ruptura bruscă a lui Panait Istrati de crezul bolșevic, de această Internațională a III-a, de tot ce a însemnat pentru el la un moment dat, tezaurul spiritualității, al ideilor nobile aduse în slujba moralității a trezit multe interpretări. Cum nimeni nu a știut – dintre acuzatori – să decodifice concret mecanismul gândirii lui, luând în calcul sensul particular al viziunii lui despre lume s-a ajuns la acuze cum că ar fi trădat ideologia comunistă devenind astfel omul cumpărat de burghezie. Neadevăr și-ntr-un caz și în celălalt.

Totul decurgea bine pentru Istrati în plan politic, culminând cu „scrisoarea-program” expediată din Moscova la 19 decembrie 1928, redactată în cinci puncte, unde preciza: „eu nu sunt nici opoziționist, nici anarhist, ci un colaborator al operei sovietice (doar era un „Gorki balcanic”, conform etichetării făcute de Romain Rolland, n.a). Cred profund în forțele vii care tac astăzi în mijlocul clasei muncitoare și care trebuie cu adevărat să dicteze...”. Neștiind, bineînțeles, ce avea să se întâmple în avântul lui, aproape ca un reflex, Panait Istrati avea să concluzioneze: „Acesta este programul meu. Sunt gata să mor susținându-l!¹⁵”

„Afacerea Rusakov”

Ce avea să se întâmple face chiar conținutul viitoarei sale lucrări publicate și anume „Afacerea Rusakov”, eveniment considerat de brăilean „abcesul care ne-a țâșnit la amândoi în plin obraz în ajunul plecării noastre” (evident, este vorba despre plecarea din U.R.S.S, n.a). Pentru o mai clară înțelegere a lucrurilor, Alexandru Oprea face un rezumat pe scurt și la obiect privind cele întâmplate: „socrul lui Victor Serge – Kibalkiș Rusakov – dispunea la Leningrad de un apartament de unsprezece camere (dintre care el folosea patru camere și un mic cabinet). Delegata comitetului de locuințe, pe nume Svirtsieva (decorată cu Drapelul Roșu) făcând o inspecție în apartament i-a adresat amenințări și diverse calificative infamante (la numit speculant și contrarevoluționar). Intervenind în dispută, soția lui Victor Serge s-a trezit lovită. Tatăl și fiica o aruncă pe scări pe Svirtsieva. La 31 ianuarie 1928, „Leningradskaia Pravda” publică un articol care cerea judecata imediată a Rusakovilor și o pedeapsă exemplară. Rusakov va fi exclus din sindicat și dat afară și din fabrica unde lucra ca muncitor. La prima înfățișare judiciară (12-15 aprilie) Rusakovii sunt achitați. Ulterior, procesul va fi rejudecat și se soldează cu o condamnare”.

Nefiind o problemă care să îl privească personal, pentru că Panait Istrati fusese cazat în una dintre camerele Rusakovilor s-a simțit oarecum obligat, probabil, să ia atitudine vizavi de incidentul descris mai sus. Astfel că, hotărât a ajuta Rusakovii în numele dreptății trimite un articol – care, de fapt este o scrisoare deschisă – către publicația rusă citată descriind moralitatea cetățeanului Alexandru Ivanovici Rusakov, împrejurările în care l-a cunoscut, realizându-i, în plus și un istoric al vieții. În finalul acestui „articol”, „în calitatea mea de fost muncitor cer o reparație completă pentru acest om (Moscova, 02 februarie 1929)¹⁶”.

Deși, în primă fază, Rusakovii fuseseră achitați se va reveni ulterior asupra deciziei condamnându-i¹⁷, „calificând pe acuzați drept elemente antisociale¹⁸”. Toată această întâmplare este descrisă pe larg, cu lux de amănunte în capitolul „Afacerea Rusakov sau U.R.S.S. de azi” din lucrarea care avea să fie „<<cartea de vizită>>  a scriitorului cetățean Panait Istrati, combatant pentru libertate și dreptate socială. Cu sacrificiul de sine, el a dezvăluit – printre primii – opiniei publice mondiale, cangrena care rodea dictatura comunistă pusă în slujba unei caste - <<nomenclatura>> - ce trăia în opulență, în timp ce poporul era asuprit, înfometat și exploatat¹⁹”.

Nikos Kazantzakis și Panait Istrati

Cu toată „superficialitatea generalizărilor” existente în carte – conform notițelor lui Nikos Kazantzakis – „Spre altă flacără” a reușit să atragă atenția tuturor mediilor politice internaționale dar, mai ales presei de stânga din Occident urmată mai apoi de Campania imorală a autorului cărții „Focul”, cu vădită intenție de discreditare a personalității brăilene. Deși Panait Istrati informează cititorul chiar din primele paragrafe că, această „spovedanie” conține doar câteva pagini dure, de revoltă, acestea sunt suficiente pentru a atrage mania acelora care purtau steagul „sistemului” demascat. Această reacție violent era previzibilă pentru mulți, chiar și pentru Istrati, doar că el a minimalizat, probabil, intenția perpetuării ei. El a atacat din condei o civilizație care „construiește bordeluri în valoare de patru milioane, în timp ce țăranii ei, înspăimântați de mizerie își masacrează copiii cu lovituri de bardă” concluzionând că „această civilizație nu mai are drept la existență, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar avocații ei devin episcopi, după șapte ani de penitență”.

Prin atitudinea lui înflăcărată și plină de credință, manifestată în discursurile sale, Panait Istrati pare a poza luând locul profetului Ioan prevestind „că va veni ziua când învinșii vor avea glas” în fața conducătorilor „buni de spânzurătoare”, care „compromit viitorul” clasei muncitoare „punând cu orice preț carul împotriva boilor, prin toate mijloacele și oricât ar costa”.

Situația minerilor de la Lupeni (1929)

Un alt eveniment care a stârnit controverse dintre cele mai dure – de data aceasta pe plan intern – este legat de problema minerilor de la Lupeni (1929). Anchetele efectuate de Panait Istrati au fost publicate în ziarul „Lupta” sub formă de foiletoane care aveau să evidențieze „felul în care autoritățile locale și armata au comis masacrul” într-un mod „care întrece în bestialitate tot ceea ce se cunoaște până acum în materie de represiune”.

Întors în țară (august 1929) „ pentru câteva săptămâni”, din dorința de a vedea cum funcționează noul sistem venit pentru prima dată la putere – al național-țărăniștilor – Panait Istrati ajunge la Timișoara unde știa „că avea să se judece un proces al comuniștilor”. Știind că și „la Lupeni avusese loc de curând un asasinat în masă, ziaristul brăilean se hotărăște a porni o anchetă personal pentru a afla care au fost cauzele și cine sunt vinovații”. Odată cu noile schimbări pe scena politică românească, Panait Istrati începe să spere că România va scăpa de sentimental nedreptății trăite. Dar, totul se dovedește a fi pentru el o nouă iluzie luată în brațe. Dorința lui de a crede într-o renaștere imediată era atât de mare încât „chiar și după aflarea întâmplărilor monstruoase de la Lupeni tot <<mai nutrea nădejdea că guvernul nu e vinovat și va fi în stare să sancționeze pe vinovați, fie ei ai partidului, fie din afară>>²⁰”. Îi era „peste putință” să creadă că „niciodată nu s-a bătut mai crâncen ca acum, sub guvernul național-țărănesc!” – conform strigătelor disperate ale prizonierilor comuniști din Timișoara.

În urma investigațiilor făcute avea să descopere că la Lupeni „n-a fost o potolire a unei revolte” – pornită din cauza condițiilor grele de muncă – „ci o vânătoare de oameni” (a se citi articolul „Ce ascund Lupenii și Valea Jiului”). Cu toate că până la cazul Lupeni nu mai scrisese nimic de doi ani, tonul articolelor sale începe să prindă conturul, vigoarea și esența vechilor reportaje-anchetă publicate în „România Muncitoare”.

Bibliografie:

1. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.51;

2. Alexandru Oprea, op. cit., p.42;

3. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, articolul „Legătura cu mișcarea muncitorească”, ediția a III-a, Ed. Florile Dalbe, București, 1998, pp. 205-206;

4. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, ediția a III-a, Ed. Florile Dalbe, București, 1998, p. 199;

5. Ion Ursulescu, Panait Istrati – publicistica de tinerețe, Ed. Porto-Franco, Galați, 1993, p. 21;

6. Cf. Ion Ursulescu, op.cit., articolul „Invențiile. Mașinile de zburat și războiu”, apărut în „Calendarul Muncei”, nr. 20 din 1910, semnat P. Istr.

7. Cf. Ion Ursulescu, op.cit., articolul „Din lagărul muncitoresc. Glasul unui muncitor”, p.136;

8. Citatele aparțin unei scrisori trimise de brăileanul I. Stamatin, directorul „Adevărului literar și artistic”, care a reprodus în 1924 „Ancheta pentru votul universal”, titrajul continuând cu „Ideile politice ale lui Panait Istrati”, cf. Ion Ursulescu, op.cit., p.173;

9. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.43;

10. Dintr-un articol semnat de Valentin Protopopescu în Revista „Radio România”, nr.315, săptămâna 24 feb.- 2 martie 2003;

11. Cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.219;

12. Cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.225;

13. Idem, p.227;

14. Ibidem, p.239;

15. Ibidem, p.244;

16. Panait Istrati, Spovedanie pentru învinși, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 113;

17. „Întreb: pe ce documente s-a bazat Rafail care i-au permis să tragă o concluzie definitivă, pentru a preda un om vindictei publice și să-l arunce pe caldarâm, așteptându-și gloanțele?

Eu răspund: pe nici unul! Și același răspuns va fi dat de-a lungul și ucigătorului curs al unei cercetări care va dura șase luni, și care va comporta două procese, dintre care primul se va sfârși cu o achitare triumfală, în aplauzele unei săli arhipline de muncitori; cel de-al doilea – opera unei răbufniri a tiraniei comuniste – va avorta jalnic și va condamna trei nevinovați (…) pentru care justiția sovietică nu se va spăla niciodată de-o atare rușine (…) Prin urmare: nici un document care să îngăduie ruina a două familii, nouă guri, în sensul ca să crape de foame de șase luni și în continuare, atâta vreme cât vor rămâne la putere persecutorii lor. Nici un document care să poată cere prompt moartea unui om”. (Panait Istrati, op.cit., p. 120;);

18. Panait Istrati, op.cit., p.132;

19. Din cuvântul înainte al lui Alexandru Talex la cartea „Spovedanie pentru învinși”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.6;

20. Din relatările lui Romulus Cioflec, cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.265.

articol semnat de Gabriel Dragnea