„Dacă am fi zei atunci am fi pentru totdeauna ca nişte servitori loiali ai semenilor noştri”

Imperativele succesului său: „Trebuie!”, „Vreau!”, „Voi reuşi!”

interviu cu actorul Valentin Uritescu

(n. 4 iunie 1941)

La Londra, deviza Teatrului „The Globe”, unde Shakespeare juca şi îşi reprezenta operele sale, era: „Întreaga lume mişcă pe actor”. Asta ar însemna că actorul întruchipează toate pasiunile lumii.

         Unul dintre actorii care au marcat frumos teatrul românesc prin prezenţa şi talentul său este Valentin Uritescu, actor al Teatrului Naţional Bucureşti. Născut în Comuna Vinerea, Judeţul Alba, la 4 iunie 1941, absolventul IATC-ului din 1963 are o bogată carieră teatrală şi cinematografică (în teatru cu „Numele trandafirului”, „Nunta lui Krecinski” etc. Sau în filme ca „Noi, cei din linia întâi”, „Domnişoara Aurica”, „Lişca” sau „Chira Chiralina” şi altele).

         Pentru a afla mai multe decât se ştiu deja despre personalitatea actorului Valentin Uritescu, ne-am deplasat la locuinţa acestuia pentru a ne potoli dorinţa de a-l avea şi mai aproape de noi, de a-l cunoaşte mai bine.

- Au fost roluri care nu v-au plăcut, dar pe care a trebuit să le jucaţi?

- Au fost. Sunt un tip foarte norocos. Am noroc, căci sunt un actor care nu a stat o stagiune fără să joace. Chiar mă gândeam. Ăsta e un mare noroc, adică: eu am jucat întotdeauna. Eu n-am fost în „pauză”, pentru că sunt foarte mulţi actori buni, mai buni decât mine şi care nu prind chestia asta. Nu ştiu cum s-au potrivit lucrurile, dar eu n-am cerut niciodată un rol pentru mine. Mulţi actori cer. Au fost roluri care nu mi-au plăcut să le joc, în sensul că poate nu mi-a plăcut caracterul rolului sau mai ştiu eu ce. De exemplu, unul din rolurile astea, în „Rivalii”, o piesă pusă în scenă de reputatul Horea Popescu. Era vorba despre un personaj uşor homosexual. Din momentul în care te faci actor este foarte interesant. Nu este vorba de frivolitatea individului ci de acea curiozitate şi acea dorinţă de a întruchipa cât mai multe caractere. Şi am zis: „Homosexual. Bă, cum să fac eu rolul ăsta de homosexual când eu nu sunt?!” E foarte tentantă chestia asta. Ca actor ai posibilitatea să fii şi ăla şi ăla, şi prinţ şi cerşetor. Eh, mie nu-mi plăcea personajul, era foarte libidinos şi am spus: „Domnule, eu mai reduc din treaba asta, pentru că nu mă pot pupa pe gură cu ăla pe scenă. Personajul nu mai ştiu cum îl chema. Era vorba de un valet, stăpânul lui era unul din personajele principale. În general, am abordat întotdeauna orice rol cu o sete nebună. Cu cât era special, deosebit rolul, cu atât pofta mea era mai mare de a-l juca. Au fost destule roluri din astea.

- Caracterul omului, al actorului, în funcţie de rol, poate să sufere anumite schimbări?

- Nu cred că un rol influenţează personalitatea actorului. Cu cât personalitatea e mai complexă, cu atât trebuie să umbli, să scormoneşti în ea. E vorba de acea conştiinţă subterană. Cred că fiecare om are o conştiinţă subterană, în sensul că îi e ruşine de anumite fapte pe care el le-a făcut. Pentru un actor, când ai de jucat un rol de homosexual, un ticălos cu un caracter care frizează răul există o tentaţie nebună, dar asta nu înseamnă că te transformă pe tine. Nu, eu nu cred. Jucând un rol, să devii tu cu apucăturile pe care le are personajul. Dar el trece prin tine, iar tu trebuie să scoţi din acea conştiinţă subterană, din lucrurile alea urâte pe care le-ai făcut în viaţă, minore (ai omorât o pasăre nevinovată etc.), amintiri neplăcute şi intri cu tupeu şi entuziasm în acelaşi timp în pielea unui criminal. Este o chestie oblică, dar asta nu înseamnă că rolul influenţează caracterul actorului.

- De cele mai multe ori, publicul, la contactul direct cu actorul, pe stradă, ajunge să-l identifice cu rolul jucat, cu personajul.

- Te referi la faptul că un actor riscă, dacă joacă un rol negativ – şi-l joacă bine – să se confunde cu personajul, iar atunci publicul îl consideră ca atare. Este un adevăr. Există un actor dintr-un serial, ce-l juca pe Falconetti, parcă...

- Din „Om bogat, om sărac”, cu Peter Strauss.

- Parcă, da. Acel actor, interpretând rolul negativ, mi-a devenit mie, ca actor, antipatic, şi îmi spuneam că ăsta trebuie să aibă în el calităţile sau defectele astea, căci altfel nu-l făcea aşa de bine. Tot ce se poate, dar trebuie să ţinem cont că totul duce la ludic, la joc îmbinat cu acel histrionism, pentru că un actor când joacă pe scenă are tentaţia asta: să-i placă prea mult ceea ce face. E o tentaţie periculoasă. Eu fug de ea; totuşi pic în ea, pentru că această meserie mă deformează. Sunt deformări profesionale. Am foarte multe. Făcând de 40 de ani meseria asta ajungi să monopolizezi discuţia în societate ceea ce nu e bine. Un actor vorbeşte mai tare, vorbeşte mult, totuşi, asta depinde şi de caracterul fiecărui individ.

         Există această situaţie în care un actor, jucând extraordinar un rol negativ a riscat, astfel că, pe stradă mulţi s-au luat de el.

         Este o întrebare subtilă şi foarte interesantă şi nu avem timp suficient să ne învârtim în jurul ei. În concluzie: dacă negativul este flagrant, actorul care joacă acel rol ajunge să fie urât. Asta înseamnă o izbândă actoricească, în cele din urmă, dar, uite că, omeneşte, suferi.

- În drumul său spre glorie, tânărul actor, credeţi că-şi face meseria în umbra marilor actori?

- Nu, dar aici intervine un aspect. În ultima vreme, apar tot mai puţin vedetele. Înainte era un cult al unei personalităţi extraordinare şi era cultivat încât te impresiona. Cu timpul, devenim tot mai pragmatici şi romantismul teatrului rămâne mai urmă.; şi nu ştiu ce se întâmplă, dar parcă nu se mai nasc vedete. Greu mai găseşti actori tineri şi talentaţi de talia lui...

- Claudiu Bleonţ...

- Claudiu Bleonţ este un actor, o vedetă care s-a impus extraordinar. E pe drumul pe care poţi spune clar că e vedetă. Dar spune-mi numele unui actor tânăr, de ultimă oră, extrem de talentat. E greu. De ce? Aproape în toate oraşele din ţara asta sunt facultăţi de teatru, iar teatrele din ţară, la ora actuală duc o viaţă foarte grea. Acest paradox, această notă stridentă: atâtea facultăţi de teatru şi teatrul merge prost, din anumite motive. Este un lucru îngrozitor al zilelor pe care le trăim, în orice caz.

În ultimul film în care am jucat, „Turnul din Pisa”, care a avut premiera vineri, 11 octombrie, actriţa tânără, Ioana, care este eriona principală, va fi o mare actriţă, va fi o vedetă. Precis.

Revenind la întrebare, se spune că la umbra marelui stejar nu creşte nimic. În meseria asta de actor nu mi-ar fi fost uşor dacă n-ar fi fost Octavian Cotescu. M-a ajutat foarte mult. El m-a introdus la televiziune, la teatru şi, uite-aşa, nu în umbra, ci sub aripa unui mare actor mi-am continuat paşii. Sunt cazuri fericite, dar şi nefericite. De obicei, un talent autentic impresionează şi pe stejarul acela sub care nu creşte nimic. Vedetele trebuie să fie generoase, altfel degeaba sunt vedete. În general, marii actori sunt generoşi, iar pentru mine Cotescu a fost stejarul care mi-a lăsat şi mie drum.

- Care ar fi pericolul care l-ar putea face pe tânărul actor să cadă într-un „con de umbră”?

- Este o întrebare foarte grea. Într-un prim cadru putem vorbi de destin. Vorba lui Hamlet: „până şi o vrabie are un destin”. Pot fi mulţi care să fie mai buni ca tine şi, cu toate astea, nu reuşesc să iasă la iveală. Aici totul se rezumă la şansă, la noroc. Apoi este vorba şi despre o suficienţă care plafonează omul.

         După ce am terminat facultatea, pe pereţii garsonierei mele am scris aşa: „Trebuie!”, „Vreau!”, „Voi reuşi!” Sigur, astea poţi să le pui şi într-o peşteră, dacă stai acolo; oricine poate să scrie aşa pe pereţi, dar pentru mine ambiţia asta şi dorinţa de a reuşi erau vii. Venind din provincie la Bucureşti, deşi era vorba de limită de vârstă: 30 de ani (eu având atunci aproximativ 41 de ani) m-am prezentat cu „După melci” a lui Barbu şi am reuşit. Provincia şi o anumită suficienţă pot să te plafoneze.

- Actorul oboseşte?

- Aici este durerea. Dacă zici „actorul” e frumos să te gândeşti la un simbol. Actorul este de-a pururi tânăr, apt să scoată la iveală trăsături şi caractere ale personajelor. Aşa ar fi frumos, dar suntem oameni şi avem şi noi bubele noastre şi, atunci când boala te domină şi te omoară nu mai ai ce face. Nu suntem decât oameni, că dacă am fi zei, cum suntem priviţi noi actorii, în ochii multor oameni, atunci am fi pentru totdeauna ca nişte servitori loiali ai semenilor noştri.

- La sfârşitul piesei vieţii, terminându-şi definitiv rolul, actorul are o stea a lui care să vegheze amintirile publicului?

- Da, dar e efemeră. Arta actorului este efemeră, durează atâta timp cât trăieşti. Nu rămâne. Dacă îl vezi pe Calboreanu în „Apus de soare”, pe mine în „Nunta lui Krecinski”, poate eşti entuziasmat şi, la sfârşit strigi: „Ura!”, „Bravo!” Dar asta nu durează decât atât cât trăiesc. După ce-am murit, poate imprimările să mai aducă aminte de noi şi publicul să spună: „Ce mare a fost ăsta!” Dar se uită, iar uitarea poate fi o binefacere, dar şi un blestem.

- Vă mulţumesc, domnule Uritescu, în numele cititorilor şi iubitorilor de teatru, care vă cunosc şi ale căror suflete, cu siguranţă le-aţi mângâiat prin măiestria şi dragostea depuse în slujba acestei arte în care omul joacă viaţa omului!

interviu realizat în aprilie 2003, la domiciliul actorului

Greierele Toni, melcul Bubu şi omida Vio

Cu mulţi ani în urmă, în Pădurea Nemulţumirii trăia sub cerul liber un greiere mic, mereu voios şi care nu ştia să plângă. Numele lui era Toni şi, în fiecare seară îşi găsea adăpost sub câte o frunză groasă căzută la pământ şi cânta de se opreau păsările din zbor, trecătoare prin ţinutul parcă uitat de lume să-i asculte glasul plin de bucurie şi speranţă. Toate păsările şi animalele, care doar făceau popas pentru a se odihni, îl ascultau şi-l apreciau pe neobositul greiere. Restul celor care locuiau în pădure erau mereu nemulţumiţi de tot ce se întâmpla în viaţa lor de zi cu zi, dar şi puţin invidioşi pentru liniştea sufletească a micului menestrel.

Şi cum se plimba el prin pădurea deasă şi tristă, cântând din vioara veche primită de la tatăl lui se întâlni pe o cărare făcută de furnici cu un melc bătrân, pe nume Bubu, care în mersul lui anevoios şi lung printre frunzele ude de ploaie nu mai găsea drumul înapoi spre casa care se afla la marginea pădurii.

- M-am săturat de pădurea asta aglomerată. Pe oriunde aş merge dau de frunze umede şi crengi uscate, spunea cu voce tare melcul Bubu apropiindu-se de Toni. Tare-aş vrea să stau, măcar o zi, lângă un lac, să mă privească soarele şi să mănânc în linişte firicele de iarbă proaspăt crescută şi să beau picături curate de ploaie de pe frunze mari de brusture.

Speriat că nu mai ştia încotro s-o apuce îl întrebă pe greiere pe un ton supărat:

- Nu ştii cumva unde este fagul cel mare, unde se întâlnesc veveriţele? De-acolo mai este puţin până la mine acasă. Ajută-mă, te rog, să îl găsesc, că m-am rătăcit.

- Te ajut cu mare plăcere, domnule melc. Fagul cel mare nu este foarte departe de aici. Dar, cum ai reuşit să te rătăceşti, întrebă micul greiere, cu vocea lui caldă şi prietenoasă.

- M-am certat cu vecina mea, omida, pentru o jumătate de frunză proaspătă şi dulce. Eu o văzusem primul dar, cu mersul meu greoi nu am apucat să mănânc decât o bucăţică. Aceea era frunza mea, spuse melcul, care nu împărţea nimic cu nimeni, aşa era de zgârcit.

            Cu două zile în urmă, lângă scoarţa de copac unde locuia melcul căzuseră două flori albe de măr, stropite de roua curată a dimineţii. De teamă să nu îi ceară cineva măcar o petală din florile delicioase de măr se apucă să le înfulece fără oprire uitându-se speriat în stânga şi în dreapta. Nu termină bine de mâncat şi îl apucă pe sărmanul melc o durere mare de burtă din pricina lăcomiei sale. Şi, de fiecare dată îşi spunea că o să se schimbe, că va fi un melc mai darnic şi îi va ajuta, atât cât va putea, pe cei din jur, dar niciodată nu îşi respecta cuvântul dat.

            Şi cum mergeau ei încet, pe ritmul de vioară al greierului cântăreţ, numai ce căzu printre copacii înalţi ai pădurii o bucăţică de trifoi proaspăt cules. Scăpase din ciocul unei vrăbiuţe care, tocmai se întorcea la cuib să îşi hrănească puişorii. Şi, cum greierele nu ştia de unde căzuse aşa o bunătate de hrană, fără ca melcul să îl vadă, luă bucăţica de trifoi şi o îndesă în săculeţul lui, unde îşi ţinea vioara. Tot drumul până la casa melcului greierele ţopăia şi cânta tot mai tare şi mai frumos, de bucurie că putea să mai facă încă o faptă bună.

Şi, imediat ce ajunseră în faţa casei melcului că greierele mai făcu zece paşi lângă o grămăjoară de pământ unde stătea vecina melcului, o omidă harnică dar singuratică. Nu avea prieteni şi, astfel că toată ziua se plimba pe ramurile unui stejar înalt privind ore în şir la norii care se jucau pe cerul albastru, ca nişte mieluşei zglobii.

Plin de nerăbdare, greierele începu s-o strige pe omidă ca şi cum ar fi fost prieteni vechi, care nu se mai văzuseră de foarte multă vreme. După îndelungi încercări, la intrarea în grămăjoara de pământ afânat îşi făcu apariţia Vio, o omidă tânără şi sfioasă, cu un şorţuleţ de bucătărie prins în jurul ei. Luată prin surprindere de neaşteptata vizită, omida îl întrebă pe greiere cu o foarte mare curiozitate:

- Bună ziua. Te pot ajuta cu ceva?

- Bună ziua. Eu sunt greierele Toni şi vin de la vecinul tău, Bubu. M-a rugat să îţi ofer din partea lui un semn de prietenie. Şi fără ca melcul să îl vadă, neştiind de intenţia bună a lui Toni, acesta scoase din săculeţul lui acea bucăţică de trifoi găsită pe drum şi i-o oferi din toată inima. Omida surprinsă şi fericită în acelaşi timp, împreună cu greierele împăciuitor merseră la melc acasă. Şi, înainte ca melcul Bubu să spună ceva necuviincios, Toni luă cuvântul şi spuse:

- Am venit cu vecina ta. Vio vrea să îţi mulţumească pentru frunza de trifoi pe care i-ai oferit-o.

- Într-adevăr, cadoul lui Bubu m-a bucurat nespus. Îţi mulţumesc frumos, dragă melcule pentru bunătatea ta. Nu ştiam că ai un asemenea suflet bun, că poţi fi atât de darnic, spuse omida Vio, vizibil impresionată şi fericită că are un aşa vecin de nădejde.

Şi atunci, melcul, care după cum vă spuneam nu împărţea nimic cu nimeni, văzând bucuria din ochii vecinei sale, omida, îşi dădu seama cu adevărat cât de important este să fii bun cu cei din jur. Atunci a simţit şi el cât de frumos e să ai prieteni care să fie alături de tine. De atunci, oferea tuturor din puţinul pe care îl avea, ducându-se vestea în toată pădurea de generozitatea şi sufletul curat al melcului Bubu.

Hotărâse ca în fiecare sâmbătă seara, după şedinţa veveriţelor de la fagul cel înalt să întindă masă mare şi să îşi invite toţi prietenii. Întâlnirea cu greierele Toni îi schimbase viaţa şi toţi locuitorii pădurii erau acum prietenii adevăraţi ai lui Bubu. Niciodată, pădurea nu fusese mai plină de viaţă.  De atunci, toate păsările cerului şi animalele din împrejurimi au numit locul acela, odinioară uitat de toţi, Pădurea Prieteniei.

o poveste de Gabriel Dragnea