Pentru ea, la început a fost poezia! Versurile ei erau ca o promisiune de a merge mai departe în expediția printre gânduri, cuvinte, trăiri împărtășite atent. Ca oricare adolescent al acelei perioade își descria visele și sentimentele la modul cel mai sincer, fără compromisuri lingvistice, expresii pretențioase, totul desfășurându-se într-o normalitate a scriiturii clasice, pe alocuri brodată cu elemente care țineau de un modernism temperat.
După apariția în 2002 a volumului de versuri „Metamorfoze” și prezența sporadică a versurilor sale în diverse antologii literare a urmat o perioadă destul de lungă de pauză în care a considerat că este necesară realizarea unei scheme de prioritizare a activităților și proiectelor care țin de cariera personală, dar și o reconfigurare a stilului de scris.
Iată că, după mai bine de 15 ani, timp în care și-a descoperit și consolidat activitatea în domeniul psihoterapiei infantile reapare în peisajul editorial cu o amprentă distinctă față de aceea cu care a pășit sfioasă odată cu primele sale versuri.
Mult mai organizată și mai concisă, de acum prozatoarea Corina Diaconescu, ne propune o călătorie într-o lume developată secvențial, în care întâmplările prin care trec personajele ne sunt descrise ca într-un clip tip trailer al unui film încă nevizionat. În mare parte prozele acestea scurte ca un sinopsis regizoral sunt însoțite de descrieri romantice: „Rămăsese pe malul mării în compania ultimelor raze sângerii înghițite de valurile înspumate. Marea era agitată, la fel ca și ea. Avea senzația că preaplinul sufletului ei este proiectat în spectacolul furios al valurilor înalte ce se spărgeau de stâncile sculptate de trecerea anilor. Pescărușii se roteau și țipau în bătaia vântului, pentru ca mai apoi să se avânte ca niște săgeți printre valuri. Rochia ei albă, lungă, înflorată cu petale mici albastre se udase de la stropii de ploaie ce începuseră să curgă, iar părul îi fusese decorat cu frunze desprinse din copacii de pe marginea aleii de promenadă de pe lângă Cazino.” („Întâlnire cu dorința de a mai fi”)
Întâmplările acestui volum ne sunt descrise într-un mod natural, lejer, ca la o întâlnire a unor prieteni care nu s-au văzut de multă vreme și profită de aceste momente transformate în „Povestiri la o cafea”. Imaginile acestea sunt prezentate cursiv și liniar, redate într-o notă de romantism ca într-un pastel clasic, parțial asemănătoare celor prezente în textele realizate în stilul chick literature: „Ea nu-l știa așa. Ea rămăsese în minte cu imaginea lui blândă, nevinovată, cu privirea lui sorbind-o, cu gustul buzelor lui fine, apăsate pe buzele ei, stângaci, părul lui creț, cu care ea obișnuia să se joace și nopțile târzii petrecute pe prispă, numărând stele și punându-și dorințe...Inspira puternic, dar rapid și ofta în timp ce achita biletul de tren. Simțea și acum și urá cu toată ființa ei că simte încă atingerea mângâierilor lui pe trupul ei străbătut de fiorii dragostei dintâi...” („Niciodată sau altădată”)
Oricare dintre aceste scurte povești poate fi dezvoltată devenind un roman în sine, dar autoarea a ales să ofere cititorilor doar flash-uri realiste ale unor fapte posibil petrecute, inspirate din bogata arhivă socială plină de evenimente și trăiri cu un interes emoțional general.
Dar să analizăm puțin una dintre aceste povestiri, „Idilă la locul de muncă”. Ca în majoritatea prozelor din acest volum introducerile sunt scurte descrieri ale atmosferei în care se petrece acțiunea sau radiografii sumare ale interiorului sufletesc al personajelor: „Perlele se rostogoliră cu clinchet pe noptiera ce le aștepta. Cerceii le urmară. Rochia ateriză leneșă lângă pat, un pantof peste ea, celălalt pe lângă ușă. Așternutul patului rămăsese mototolit de noaptea trecută. Nu avusese chef să își aranjeze patul în acea dimineață. De fapt, nu pricepea utilitatea de a face patul nicicând, însă se supunea acestei reguli ori când venea maică-sa în vizită la Ea, ori când știa că El va rămâne peste noapte la Ea. Altfel, era timp pierdut. Pentru ce să piardă vremea aranjând locul, unde în câteva ore ar fi urmat să se întindă din nou? Care e treaba? Pereții casei, de unii singuri nu suportau patul nefăcut? Ori biroul plin până la refuz de cărți lăsate deschise s-ar fi supărat că patul nu este la linie? Florile uitate să fie udate ar fi comentat ceva în legătură cu acest aspect?” Cuprinsul ne poartă, aproape în fiecare text, printre incertitudini și tulburări ale personajelor, nostalgii, regrete sau speranțe. Ele cresc în intensitate pentru Ea și se dezvoltă în contrast cu ceea ce simte El sau invers: „Ea se temea ca El să nu se simtă complexat de poziția ei superioară în firmă, dar nu prea i-ar fi păsat dacă s-ar fi aflat despre relația lor. Se simțea pregătită pentru o nouă etapă a relației lor, dar nu și-ar fi dorit nici ipostaza în care să îl forțeze să avanseze. Să îl roage Ea să se vadă mai des ori să se afișeje împreună îi părea o chestiune dificilă. El considera că Ea s-ar fi simțit aiurea să se afle în firmă că e iubitul ei de aproape un an, ori să rămână mai des noaptea la Ea sau să îi propună o vacanță împreună.(…) Îi strecurase în poșetă cutiuța cu inelul, ce ar fi trebuit să fie un simbol al asumării relației lor. Cutiuța roșie catifelată o ascunsese într-o pungă de jeleuri. Erau preferatele ei. Nu a avut curajul de a i-l oferi personal. Nu putea anticipa cum ar fi reacționat. Acum aștepta, dar așteptarea părea interminabilă.”
Pentru tipul acesta de construcție literară lapidară, autoarea a înțeles că trebuie să aleagă calea cea mai simpla, atât pentru binele poveștii cât și pentru cititor, aceea de a-i construi o încheiere fără explicații sau note sentențioase. Iar ea vine, așa cum spuneam și mai devreme, repede, aproape brusc, restabilindu-se astfel echilibrul emoțional ca într-un film de familie, o dramă cu happy-end: „Punga cu jeleuri rămăsese neatinsă în poșeta ei de ocazie pentru încă vreo două luni dezamăgitoare pentru El. Pentru că Ea nu aducea vorba deloc despre inel, El s-a simțit extrem de amărât. A continuat să se poarte normal, dar inima lui era rănită. Când tensiunea aproape atinsese apogeul, El chiar tatonând serios ideea demisiei, Ea a apărut zâmbitoare la birou, mestecând ursuleți colorați și zemoși, purtând inelul dăruit de El.”
În toate cele 45 de proze scurte întâlnim, aparent, aceleași două personaje, El și Ea. În fond, ei sunt actori care pot avea numele oricui sau oricărui cunoscut al nostru. Pentru că întâmplările - relatate cu o oarecare implicare emoțională la o ceașcă de cafea - faptele petrecute, deși fictive pot fi revendicate de oricine. Asta pentru că evenimentele, sentimentele, trăirile toate sunt rupte din viața noastră de zi cu zi. Tocmai de aceea, pe tot parcursul lecturii nu vă veți întâlni cu drame psihologice de amploare, cu filozofii complicate despre rolul și importanța trăirii vieții în succesiunea naturală a generațiilor sau despre istoria atitudinii umane în contextul dezvoltării permanente a societății.
În loc de concluzie, aștept și viitoarele proze ale Corinei Diaconescu având speranța și credința în pasul mic, dar sigur în dezvoltarea pașilor în spațiul prozei, fie ea scurtă sau de mare întindere.
impresii de lectură pe marginea cărții
„Povestiri la o cafea” de Corina Diaconescu
- material semnat de Gabriel Dragnea -
