Scylla, a trecut noaptea...

A trecut noaptea brodată cu mistere înecate în valuri
Când spre maluri veneau sirene cu ochii argintii.
Sub această mare nici nu ştii pe ce cărări poți păşi,
Printre scoici pustii şi nimfe-ndrăgostite, cântând
Slăvind nemurirea unui Poseidon izolat
În acelaşi bătrân şi necuprins regat,
Luminat doar de rugăciunile târzii ale muritorilor.
Făuritorilor de vise li s-au dat culori să deseneze adâncurile
Şi mult mai limpezi gândurile purtate pe aripi de pescăruşi tăcuți
Până în brațele celor cu zâmbetul furat,
Încarcerat în Temnițele de la Apus ale Celor Decăzuți.
Sunt prea mulți paşi pierduți pe cărări de piatră
De aceea nimeni nu se mai scaldă în înspumate valuri...
Pe maluri reci, încă aşteptăm iertarea uitaților zei
Şi porți de cer sculptate pe ruginite chei.

A trecut noaptea brodată cu mistere
Pe nave scufundate şi în scoici pustii...
Scylla, doar diminețile se-arată dezghețate
Pe-mbrățişările noastre, târziu împrumutate,
Schițate în secret pe trup de alge vii.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

Salvator Rosa - Glaucus şi Scylla

Piatră peste piatră

Am pus piatră peste piatră, ascunse în brațe de iarbă
Din foste catedrale muşcate cu dinți de timp hrănit cu uitare.
Tot mai mare, mai înaltă o lăcrimam când urca
Şi surpa orice nelinişte, zidindu-mi tablouri de gând prăfuite,
Priviri văruite cu false dorinți şi mirări.
Alte cărări îmi sculptam până la ascunse porți de cer
Şi peste-acelaşi ger cotropitor de suflete oarbe
Împleteam cununi din aura îngerilor exilați,
Încarcerați în trupuri muribunde ce-şi aşteaptă lumina.
Mi-am înecat nerăbdarea şi vina pentru singurătatea brațelor
Şi florilor le-am dat haină de aşteptare,
De participare la prima cununie a sfinților prigoniți,
Dezmoşteniți şi părăsiți printre sufletele oamenilor.
Zidurilor mele le-am dat numele lor,
Pietrelor îmblânzite în Duminica Mare,
Culese de pe redescoperita cărare a lui Zian
În acelaşi an când au renăscut culorile,
Când s-au apropiat zările şi îmblânzit mările.
Am pus piatră peste piatra veche arsă
În flacăra lumânării primei învieri a lumii noi
Acum, când în noi se nasc generații lepădate de dor
Şi niciun fior nu mai îmbrățişează secatele trupuri
Tatuate cu muguri în culori de regret.
Acum aştept în tăcere lângă biserica nouă
Să plouă peste oameni cu lacrimi de sfinți,
Să-nflorească dorul de bunici şi părinți.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

ideidesign.ro

Epilogul unei noi geneze

Din toată colecția de nopți abandonate de trişti poeți,
De cântăreți ai zborului prin umbre
Doar una a fost luată de albatroşi bătrâni,
Stăpâni ai apelor cu valuri mari, adânci,
Au lovit-o de stânci, scăldată în mistere
Lăsând-o la vedere cu rană de lumină.

N-aş fi putut s-o ofer nimănui, aşa neagră şi rece,
Nimeni n-ar fi vrut să plece să-şi caute urmele pierdute
Pe neştiute cărări de gheață, prin pustiu de gând...
În curând, noaptea aceasta spartă va pleca liniştită,
Mulțumită că-şi poate revedea surorile
Când apar zorile descarcerate din trupul timpului inert.

Cert vă spun vouă că, în curând o să plouă
Cu noi amintiri printre versurile poeților,
În glasul cântăreților peste care, cândva,
Undeva, într-un spațiu blocat de-o secundă bolnavă,
O noapte îmbălsămată în tăcere ca o eşuată epavă,
Spera neputincioasă şi gravă într-o mirare deplină
Să adoarmă poeții în răni noi de lumină.

3.bp.blogspot.com

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

O uşă deschisă

...şi am văzut o uşă deschisă!
Parcă-mi fusese promisă şi aştepta să ajung!
Era un amurg ca-ntr-un tablou desenat cu noapte caldă
În care se scaldă gândul liber şi plăcerea ținută-n secret.
Intrasem discret pe acorduri de viori uitate,
Ferecate în odăi interzise,
Altele plângând în pereții păienjeniți,
Scrijeliți cu unghiile tocite şi însângerate
Ale condamnaților la neuitare.
Erau zeci de culoare asemenea arterelor iliace comune
Şi tot atâtea strune îmi gâtuiau simțurile,
Vedeam toate iubirile şi dezamăgirile secolelor prăfuite
Pe nevăruite ziduri, în tablouri suspendate
Mişcate doar de curentul născut din ferestre sparte.
Era târziu şi noaptea se prăbuşise brusc pe holurile reci...
Mai bine-ți spuneam să nu pleci,
Să-nveți şi tu să te îneci în splendori,
În candori ascunse printre şterse culori,
Să zbori printre iluzii pictate, s-adormi lângă mirări,
Să-ncătuşezi frustrări în temple dezgropate.
Era târziu şi-aceeaşi noapte mirosind a crud
O priveam desenată nud printre oameni şi sfinți adormiți,
Părăsiți pe crucile bolnave de ani sterpi şi nepăsare.
...şi am văzut o uşă deschisă!
Parcă-mi fusese promisă şi aştepta să ajung!
Era un amurg ca-ntr-un tablou desenat cu noapte căruntă
În care şi-acum mai aud cum viorile cântă adagio
Din aceleaşi ziduri pe care stau țintuite brațele lui Caravaggio.

througheternity.com

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

Ultima chemare

În dimineața în care ne împărțeam anotimpurile
Am privit spre cerul surpat, cu stele de cenuşă...
Sub uşă ni s-a strecurat o scrisoare de evacuare,
Plecare în munții tăcuți, paznici ai amintirilor uscate.
În acea noapte, o toacă reînviată în taină
Trimitea ecoul vechilor cântece ale bătrânilor desfrunziți,
Înlănțuiți cu tăcere şi prăfuiți la granița cu Lumea Uitării.
Era toaca veche ce anunța cândva trezirea lui Dumnezeu
Când lumea renăştea mereu sub aripile unei dimineți înmugurite
Adunându-şi privirile-nflorite în zborul fluturilor imperiali.
În mări de corali ne scăldam iluzii văruite,
Cu brațele rănite săpam tranşee spre ținutul cailor înaripați,
Eliberați cândva din temnița nebunilor orbi.
Acum, zeci de corbi ne ascund cărările tot mai vii
Şi nu mai putem ştii dacă toaca dintr-un lemn uscat
Şi-a ridicat ecoul trezindu-L pe Dumnezeu.

Am privit spre cerul surpat, cu stele de cenuşă...
Sub uşă ni s-a strecurat o scrisoare de evacuare!
În visul acesta era ultima noastră chemare
Ultima înfățişare a lumii la procesul împărțirii anotimpurilor.

athosweblog

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

Pentru prima dată am colorat munții cărunți!

Cu aceeaşi pensulă cu care am colorat iluziile lumii-amorțite
Pe crisalide-adormite am desenat aripi şi zările-ntregi!
Tu negi minunea lemnului rupt din Gradina Edenului vie!
Aceeaşi feerie ți-am desenat-o pe brațe în timp ce dormeai
Când îmbrățişai umbrele, să nu-ți văd goliciunea trupului ud
Şi crud, scăldat în lacrimi de sfinți.
De ce te minți construind prăpăstii sub paşi  repezi
În care crezi că îngerii sângerează pe roua dimineților...
Tristeților le-am dat haină nouă, de dor, cusută cu zâmbet
Şi plânset de copii am desenat pe flori de câmp, uscate.

Cine poate să culeagă durerile ce se-odihnesc la ferestrele-nchise
Să ştie că i-au fost promise cărările îngropate-n cenuşă
Şi cheia de la secreta uşă a Templului Fericirii,
Înghițit de temnița pamântului tăcut, imobilizat
Sub paşi de plumb târâți prin răni adânci
În căutarea celor zece porunci.
Cu gând la mere şi sechestrate nunți,
Cu aceeaşi pensulă cu care am colorat iluzii pierdute
Dincolo de nopțile mute,
Pentru prima dată, dintr-un apus de soare
Am pus culoare munților cărunți.

1zoom.net

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"

Aş renunța, Alma…

Fetele de la Moulin Rouge dansează cu patimă
Călcând peste ultima lacrimă
Căzută pe geamul sicriului aburit
De ultima mea respirație,
Ultima incantație la Porțile Raiului închise.
Lăudând natura mi-au fost promise cărări,
Răspunsuri la mirări, la taine şi tăceri
Acces la sute de plăceri, miresme, la temple îngropate.

Aş renunța, Alma, la noapte, la sărbători şi nunți,
La dimineți cu tine, când te sărut şi te-ncrunți
La roua aşternută pe-nmugurite frunți.
Aş renunța la viorile care-adorm crisalide
Sub palide stele ce-ți colorează fața…
Vreau ceața să-nflorească, umbrele şi zilele
Şi să zidesc în uitare toate fetele de la Moulin Rouge
Care dansează cu patimă
Peste ultima mea lacrimă.

Îngeri murdari se-mbrățişează pe zâmbetul lui Dumnezeu
În timp ce eu încerc să veghez
Langă ultimele lumânări aprinse
La căpătâiul batrânului vis.
Vreau să recreez puzzle-ul oraşului
În care am învățat zborul până la zei,
Când, încă mai aveam chei de la cufărul cu zâmbete,
Cu scâncete de copii care chemau o nouă primăvară.

Nu ştiu cum mai poate trăi oraşul acesta bolnav
La ochi, rănit grav şi cu brațele rupte
Încercând zilnic să urce pe idealuri mărunte
Până în vârful deznădejdii, la izvorul uitării zilei de ieri…
Eu, Mahler, prefer s-adorm pe maluri, să îmblânzesc tăceri.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHARul lui Cronos"