„Cred profund în forțele vii care tac astăzi...”

social-politicul în articole istratiene

„Panait Istrati trăiește cu sinceritate dilemele existenței sale, preocupat nu atât de caracterul politic al programelor, cât de sensul lor moral, sforțându-se să adopte o atitudine generală care să-i servească drept îndreptar etic”¹.

Panait Istrati

Astfel îl descoperim pe autorul „Ciulinilor Bărăganului” pătruns în rândurile mișcării socialiste încă din 1905, conform evocării făcute de Istrati în „Le Monde” purtând titlul „Însemnările unui vagabond al lumii”. Conținutul ei relata „uriașa manifestație organizată la București în cinstea revoluției ruse, în ziua de 24 ianuarie” unde, „avu loc un copios schimb de ghionturi”²: „agenții îmbrânciră lumea, invitând-o să se împrăștie. Atâta fu de-ajuns. Câțiva pumni ridicați, câteva strigăte <<subversive>> și țin-te matrace și săbii de comisar plouând cu nemiluita asupra masei de capete. A avut loc o împărțeală copioasă de pumni, de-o parte și cealaltă…Apoi, firește, arestări. Acesta fu botezul meu revoluționar”³.

Cu toate că Panait Istrati nu avea cunoștințe privind doctrina socialistă și rolul ei în contextul politic al vremii, auzise totuși că socialismul „înseamnă dreptate pentru obidiți”. Cu atât mai mult se contura în mintea și sufletul „vagabondului de geniu” sentimentul nedreptății comise, mai ales că fusese martorul unui incident în care văzuse „un om ucis în bătaie la poliție, fiindcă fusese socialist”.

Mânat de entuziasm, dar mai ales de ideea lipsei de libertate individuală, asistă la câteva întruniri socialiste unde înțelege că doctrina în cauză cuprinde în sânul ei „toate virtuțile pe care în zadar le căutăm în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului și, mai presus de orice, o adevărată înfrățire cu cel învins de viață. Iată care avea să fie, de acum încolo, noua mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuința spre dezrobire a omului îngenuncheat de om”⁴.

Un exemplu de articol, publicat în 1909 în „România Muncitoare” – „Satirii noștri politici și votul universal” – face dovada clară a existenței demagogiei în politică. Prin metoda de receptare a bunului simț, Panait Istrati zugrăvește figura politicianului „cu două fețe și egoist, doritor de ranguri și averi, meschin și ipocrit” care, „oricât ar căuta de a pare natural, oricât s-ar strădui de a-și apropia niște însușiri ce nu-i aparțin – îl demaști imediat - pe față îi stau scrise: minciuna, șarlatania, interesul”⁵.

Mergând mai departe și căutând prin vraful de articole publicate în presa socialistă – membru socialist fiind – găsim un articol care-l întrece pe cel de sus prin duritatea stilului – aflat doar la stadiul de tăciune. Cultivând ironia, autorul articolului pamfletar „Premierului” (1909) evidențiază subtil prin elemente eufemistice figura omului politic „ilustru”, „bărbat de stat, desăvârșit, naționalist, patriot, liberal și umanitarist” care, „în voiajul său pentru binele patriei (...) benchetuiește și ridică toasturi înălțătoare” dând „țării și neamului său cea mai mare capodoperă (...): JANDARMERIA RURALĂ”. Istrati subliniază în articolul său că această „originală” metodă era singurul mijloc „prin cari un popor se poate îmblânzi”.

Tonul expresiei sale sigure, indubitative pare să atragă atenția asupra unui alt eveniment politico-social major și anume răscoala țărănimii de la 1907. Doar doi ani diferență între evenimente dar același mijloc de suprimare, păstrând totuși proporția violenței, promovate la rang de soluție optimă. Panait Istrati, în „Disprețul de viață la liberalii noștri” (1912) își organizează discursul publicistic în jurul ideii „că viața a fost dată omului pentru a fi trăită iar nu măcelărită” protestând „împotriva războiului care nimicește atâtea vieți folositoare progresului”.

Ideea acesta nu este singulară în întreaga gazetărie istratiană. Luând în calcul fenomenul de tehnologizare care tinde să prindă contur, Panait Istrati își exprimă dezacordul față de intențiile „departe de a aduce vreun folos clasei muncitoare”⁶. Și aici – cu o clară percepție și anticipare a lucrurilor – face referire, printre altele, la „mașina de zburat” ce „va fi factorul care va da lovitura de grație și va dărâma până la pământ tot ce exploatarea a clădit până azi”. Dar, revenind la articolul din 1912, Panait Istrati răspunde la afirmația emisă de oficiosul liberalilor „Viitorul”, afirmație conform căreia „datoria primordială a omului este de a disprețui viața, când nevoi superioare și când un ideal etnic ar cere-o”.

Atacând aprig modul de gândire și acțiune a liberalilor, Istrati amintește în paginile socialiste ale „României Muncitoare” de „vârful piramidei de schingiuiri, prigoniri și legiferări” unde „stă 1907 cu ale sale unsprezece mii de vieți disprețuite”.

Cele mai importante articole publicate în perioada premergătoare desființării „României Muncitoare” rămân acelea care aduc la cunoștință situația muncitorilor din portul Brăilei, fapte ilicite petrecute și actele de injustiție săvârșite asupra lor. Exemplificăm cu seria de articole purtând titlul „Cum sunt exploatați muncitorii din portul Brăila” autorul făcând, astfel, referire la „lipitorile muncei”: magazineri, vătafi, autorități, ipistați care „aduc pe muncitor la disperare”, care „îl fac ca uneori să fure sau să spintece cu cuțitul pe fratele lui de muncă”. „Aceștia îi otrăvesc viața (muncitorului, n.a.) și îi distrug familia, aceștia îl trimit la pușcărie”.

Portul Brăilei

Concluzia lui Panait Istrati în urma acestor anchete este că „autoritatea înseamnă cel mai adeseori, instituția care acoperă hoțiile și jaful, că cinstea aproape numai există și că totul se rezumă în cuvintele:  <<Lasă-mă să jefuiesc, na-ți și ție>> și dacă prinde un al treilea de veste, <<dă-i și lui>>”.

Ulterior grevei de la Brăila (1910), artistul revoluționar simte nevoia de a puncta care a fost cauza esențială a mobilizării muncitorilor: „voiau să fie scoși vătafii nelegiuiți care împărțeau între ei puțina muncă ce se găsește acum în port, lipsindu-i pe mulți de pâinea cu care trebuiau să se întoarcă seara acasă. Atât”⁷.

Și pentru că Istrati a susținut mereu „sus și tare revendicările clasei mereu asuprite”, fiind „pătruns de nevoile clasei din care făcea parte”⁸ scrie „Ancheta pentru votul universal”. Scriitorul brăilean consideră vitală existența acestui vot argumentând că numai așa „poporul își va putea manifesta adevărata lui voință în alegerea acelora cari vor trebui să-l reprezinte în treburile țării și numai prin acest sistem electoral se va putea deschide calea către parlament tuturor oamenilor de inimă, dornici a contribui la marea operă a luminării și dezrobirii economice a nenorocitei clase muncitoare”.

Trecerea lui Panait Istrati de la socialiști la comuniști, „prin entuziasmul său sincer”⁹ a stârnit multe discuții aprinse în presa vremii, chiar violente. Nimeni, sau foarte puțini au înțeles că, dincolo de pasul aderării exista, de fap, o naivitate care-l hrănea în planurile lui idealiste. Istrati a crezut în sensul moral al programelor politice asemenea lui Gabriele D`Annunzio sau Curzio Malaparte care au simpatizat cu fascismul mussolinian în a cărui ideologie au întrezărit șansa unei renașteri politice și solial-economice a Italiei¹⁰. În continuare, Valentin Protopopescu (autorul articolului din Revista „Radio România”) afirmă despre Gabriele D`Annunzio că „el a fost un ins care a văzut idei” concluzionând că „scriitorul s-a lăsat îmbătat aproape exclusiv de acelea pe care le-a formulat în propria-i lege”.

În planul ideilor politice, între Panait Istrati și „rafinatul literaturii italiene moderne” sunt multe asemănări. Mergând pe ideea celor spuse de V. Protopopescu, în cazul lui Istrati „propria-i lege” era și legea celor mulți și fără sprijin. Era o lege construită pe fundamentele minimei moralități.

Conform notațiilor istratiene din „Buletinul Societății Scriitorilor din Moscova” reiese că Occidentul – odată, mult iubit – „sacrifică toate elanurile”. Cu tot spiritul său de vajnic idealist, Panait Istrati realizează – dar pentru cât timp? – că „lupta sterilă pentru o bunăstare nemăsurată absoarbe, devorează, ucide oamenii, cei mai buni oameni...”

La Bekovo, lângă Moscova, în 1928

Invitat la Moscova în 1927 „pentru a lua parte la aniversarea a zece ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, Panait Istrati ia contact „cu realitățile din primul stat din lume al muncitorilor și țăranilor” care „îl menține într-o stare de uluire și de necontenite exclamații¹¹”. Speranța nu-l părăsește – cum nu l-a părăsit tot restul vieții - și în urma celor întâlnite în U.R.S.S. („credința, încrederea, elanul tânăr al unui întreg popor...”) se hotărăște să se alinieze celor care, odată veniți în Uniune „trebuie să pună mâna să muncească pentru înălțarea noii lumi”. După desfășurarea activităților prilejuite de aniversarea pentru care fusese invitat – alături de ceilalți membri ai delegației franceze: Francis Jourdain, Paul Vailland-Couturier și Leon Moussignac – Panait Istrati face o călătorie destul de amplă prin „Soviete” însoțit de scriitorul grec Nikos Kazantzakis, invitat și el special. Cele văzute îl fac pe român să scrie un articol înălțător privind lumea muncitorilor din est intitulat „Teoriile sociale. Între Apusul care moare și Răsăritul care se naște”, publicat ulterior în principalul ziar grecesc de mare tiraj, „Eleftero Vima” (12 ianuarie 1928).

„Cred profund în forțele vii care tac astăzi”

Plecat pentru puțin timp în Grecia, alături de, acum bunul lui prieten Kazantzakis, Istrati nu pierde ocazia, deși avea vădite intenții politice de a vorbi deținuților comuniști aflați la închisoarea „Singros”: „Curaj, prietenii mei..., arătați că știți să disprețuiți lanțurile și, mai cu seamă, nu lăsați să pătrundă niciodată îndoiala în gândul vostru, în mintea voastră. Să mă iertați dacă insist asupra acestui lucru. Știu cu câtă viclenie, în momentele grele, în momentele de lipsuri și de dureri, precum și în acelea de izolare, îndoiala pândește să intre în inima noastră, în inima luptătorului¹²”. Cu o zi înainte de a fi publicate „Teoriile sociale”, la 11 ianuarie 1928, Panait Istrati, alături de prietenul său grec ține o conferință la „Teatrul Alhambra” din Atena pe tema „Ce am văzut în U.R.S.S.”. Plin de vervă și evident pătruns de/în spiritul revoluționar conchide vorbind în franțuzește că „pentru omul care se îndoiește de descompunerea lumii vechi, o vizită în Uniunea Sovietică va fi prima zi de sănătate după o îndelungată boală”.

Interesantă este declarația lui Panait Istrati pentru paginile publicației „L `Humanite” unde se vede clar dorința lui de a contribui practic și spiritual la o nouă formă de organizare a politicului: „Fără a fi membru al partidului sunt din toată inima alături de voi și consider de datoria fiecărui simpatizant, muncitor manual sau intelectual de a contribui...la efortul proletariatului organizat¹³”.

Iritat de zvonurile mincinoase lansate în Apus de unele ziare cu privire la o atitudine a sa opoziționistă vizavi de U.R.S.S. – conform relatărilor lui Alexandru Oprea – Panait Istrati se simte parcă obligat față de mișcarea pe care o reprezenta cu atâta forță să vină cu dezmințiri care să susțină contrariul. Astfel că, tot în „L `Humanite” publicistul român vine cu următoarea „declarație de principii”: „Nu posed nici o avere și nu voi poseda niciodată. Scârbit de regimul capitalist și de toți aceia care ezită încă să-l repudieze public, fie ei prietenii mei cei mai dragi, adânc mâhnit de a vedea cât de puțin numeroși sunt oamenii care aderă deschis la cauza proletară, constructivă și pacifistă, așa cum orice om de bună-credință poate să o vadă manifestându-se în U.R.S.S. și dorind să sfârșesc cu o atitudine care oferă îndoieli, eu declar aici că mă consider membru activ al Internaționalei a III-a comuniste, decis de a-i consacra restul forțelor mele...La moartea mea vreau să fiu îngropat în Rusia și, în ziua când România va fi în mâinile proletariatului său să mi se transporte oasele la Brăila¹⁴”.

Ruptura bruscă a lui Panait Istrati de crezul bolșevic, de această Internațională a III-a, de tot ce a însemnat pentru el la un moment dat, tezaurul spiritualității, al ideilor nobile aduse în slujba moralității a trezit multe interpretări. Cum nimeni nu a știut – dintre acuzatori – să decodifice concret mecanismul gândirii lui, luând în calcul sensul particular al viziunii lui despre lume s-a ajuns la acuze cum că ar fi trădat ideologia comunistă devenind astfel omul cumpărat de burghezie. Neadevăr și-ntr-un caz și în celălalt.

Totul decurgea bine pentru Istrati în plan politic, culminând cu „scrisoarea-program” expediată din Moscova la 19 decembrie 1928, redactată în cinci puncte, unde preciza: „eu nu sunt nici opoziționist, nici anarhist, ci un colaborator al operei sovietice (doar era un „Gorki balcanic”, conform etichetării făcute de Romain Rolland, n.a). Cred profund în forțele vii care tac astăzi în mijlocul clasei muncitoare și care trebuie cu adevărat să dicteze...”. Neștiind, bineînțeles, ce avea să se întâmple în avântul lui, aproape ca un reflex, Panait Istrati avea să concluzioneze: „Acesta este programul meu. Sunt gata să mor susținându-l!¹⁵”

„Afacerea Rusakov”

Ce avea să se întâmple face chiar conținutul viitoarei sale lucrări publicate și anume „Afacerea Rusakov”, eveniment considerat de brăilean „abcesul care ne-a țâșnit la amândoi în plin obraz în ajunul plecării noastre” (evident, este vorba despre plecarea din U.R.S.S, n.a). Pentru o mai clară înțelegere a lucrurilor, Alexandru Oprea face un rezumat pe scurt și la obiect privind cele întâmplate: „socrul lui Victor Serge – Kibalkiș Rusakov – dispunea la Leningrad de un apartament de unsprezece camere (dintre care el folosea patru camere și un mic cabinet). Delegata comitetului de locuințe, pe nume Svirtsieva (decorată cu Drapelul Roșu) făcând o inspecție în apartament i-a adresat amenințări și diverse calificative infamante (la numit speculant și contrarevoluționar). Intervenind în dispută, soția lui Victor Serge s-a trezit lovită. Tatăl și fiica o aruncă pe scări pe Svirtsieva. La 31 ianuarie 1928, „Leningradskaia Pravda” publică un articol care cerea judecata imediată a Rusakovilor și o pedeapsă exemplară. Rusakov va fi exclus din sindicat și dat afară și din fabrica unde lucra ca muncitor. La prima înfățișare judiciară (12-15 aprilie) Rusakovii sunt achitați. Ulterior, procesul va fi rejudecat și se soldează cu o condamnare”.

Nefiind o problemă care să îl privească personal, pentru că Panait Istrati fusese cazat în una dintre camerele Rusakovilor s-a simțit oarecum obligat, probabil, să ia atitudine vizavi de incidentul descris mai sus. Astfel că, hotărât a ajuta Rusakovii în numele dreptății trimite un articol – care, de fapt este o scrisoare deschisă – către publicația rusă citată descriind moralitatea cetățeanului Alexandru Ivanovici Rusakov, împrejurările în care l-a cunoscut, realizându-i, în plus și un istoric al vieții. În finalul acestui „articol”, „în calitatea mea de fost muncitor cer o reparație completă pentru acest om (Moscova, 02 februarie 1929)¹⁶”.

Deși, în primă fază, Rusakovii fuseseră achitați se va reveni ulterior asupra deciziei condamnându-i¹⁷, „calificând pe acuzați drept elemente antisociale¹⁸”. Toată această întâmplare este descrisă pe larg, cu lux de amănunte în capitolul „Afacerea Rusakov sau U.R.S.S. de azi” din lucrarea care avea să fie „<<cartea de vizită>>  a scriitorului cetățean Panait Istrati, combatant pentru libertate și dreptate socială. Cu sacrificiul de sine, el a dezvăluit – printre primii – opiniei publice mondiale, cangrena care rodea dictatura comunistă pusă în slujba unei caste - <<nomenclatura>> - ce trăia în opulență, în timp ce poporul era asuprit, înfometat și exploatat¹⁹”.

Nikos Kazantzakis și Panait Istrati

Cu toată „superficialitatea generalizărilor” existente în carte – conform notițelor lui Nikos Kazantzakis – „Spre altă flacără” a reușit să atragă atenția tuturor mediilor politice internaționale dar, mai ales presei de stânga din Occident urmată mai apoi de Campania imorală a autorului cărții „Focul”, cu vădită intenție de discreditare a personalității brăilene. Deși Panait Istrati informează cititorul chiar din primele paragrafe că, această „spovedanie” conține doar câteva pagini dure, de revoltă, acestea sunt suficiente pentru a atrage mania acelora care purtau steagul „sistemului” demascat. Această reacție violent era previzibilă pentru mulți, chiar și pentru Istrati, doar că el a minimalizat, probabil, intenția perpetuării ei. El a atacat din condei o civilizație care „construiește bordeluri în valoare de patru milioane, în timp ce țăranii ei, înspăimântați de mizerie își masacrează copiii cu lovituri de bardă” concluzionând că „această civilizație nu mai are drept la existență, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar avocații ei devin episcopi, după șapte ani de penitență”.

Prin atitudinea lui înflăcărată și plină de credință, manifestată în discursurile sale, Panait Istrati pare a poza luând locul profetului Ioan prevestind „că va veni ziua când învinșii vor avea glas” în fața conducătorilor „buni de spânzurătoare”, care „compromit viitorul” clasei muncitoare „punând cu orice preț carul împotriva boilor, prin toate mijloacele și oricât ar costa”.

Situația minerilor de la Lupeni (1929)

Un alt eveniment care a stârnit controverse dintre cele mai dure – de data aceasta pe plan intern – este legat de problema minerilor de la Lupeni (1929). Anchetele efectuate de Panait Istrati au fost publicate în ziarul „Lupta” sub formă de foiletoane care aveau să evidențieze „felul în care autoritățile locale și armata au comis masacrul” într-un mod „care întrece în bestialitate tot ceea ce se cunoaște până acum în materie de represiune”.

Întors în țară (august 1929) „ pentru câteva săptămâni”, din dorința de a vedea cum funcționează noul sistem venit pentru prima dată la putere – al național-țărăniștilor – Panait Istrati ajunge la Timișoara unde știa „că avea să se judece un proces al comuniștilor”. Știind că și „la Lupeni avusese loc de curând un asasinat în masă, ziaristul brăilean se hotărăște a porni o anchetă personal pentru a afla care au fost cauzele și cine sunt vinovații”. Odată cu noile schimbări pe scena politică românească, Panait Istrati începe să spere că România va scăpa de sentimental nedreptății trăite. Dar, totul se dovedește a fi pentru el o nouă iluzie luată în brațe. Dorința lui de a crede într-o renaștere imediată era atât de mare încât „chiar și după aflarea întâmplărilor monstruoase de la Lupeni tot <<mai nutrea nădejdea că guvernul nu e vinovat și va fi în stare să sancționeze pe vinovați, fie ei ai partidului, fie din afară>>²⁰”. Îi era „peste putință” să creadă că „niciodată nu s-a bătut mai crâncen ca acum, sub guvernul național-țărănesc!” – conform strigătelor disperate ale prizonierilor comuniști din Timișoara.

În urma investigațiilor făcute avea să descopere că la Lupeni „n-a fost o potolire a unei revolte” – pornită din cauza condițiilor grele de muncă – „ci o vânătoare de oameni” (a se citi articolul „Ce ascund Lupenii și Valea Jiului”). Cu toate că până la cazul Lupeni nu mai scrisese nimic de doi ani, tonul articolelor sale începe să prindă conturul, vigoarea și esența vechilor reportaje-anchetă publicate în „România Muncitoare”.

Bibliografie:

1. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.51;

2. Alexandru Oprea, op. cit., p.42;

3. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, articolul „Legătura cu mișcarea muncitorească”, ediția a III-a, Ed. Florile Dalbe, București, 1998, pp. 205-206;

4. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, ediția a III-a, Ed. Florile Dalbe, București, 1998, p. 199;

5. Ion Ursulescu, Panait Istrati – publicistica de tinerețe, Ed. Porto-Franco, Galați, 1993, p. 21;

6. Cf. Ion Ursulescu, op.cit., articolul „Invențiile. Mașinile de zburat și războiu”, apărut în „Calendarul Muncei”, nr. 20 din 1910, semnat P. Istr.

7. Cf. Ion Ursulescu, op.cit., articolul „Din lagărul muncitoresc. Glasul unui muncitor”, p.136;

8. Citatele aparțin unei scrisori trimise de brăileanul I. Stamatin, directorul „Adevărului literar și artistic”, care a reprodus în 1924 „Ancheta pentru votul universal”, titrajul continuând cu „Ideile politice ale lui Panait Istrati”, cf. Ion Ursulescu, op.cit., p.173;

9. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.43;

10. Dintr-un articol semnat de Valentin Protopopescu în Revista „Radio România”, nr.315, săptămâna 24 feb.- 2 martie 2003;

11. Cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.219;

12. Cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.225;

13. Idem, p.227;

14. Ibidem, p.239;

15. Ibidem, p.244;

16. Panait Istrati, Spovedanie pentru învinși, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 113;

17. „Întreb: pe ce documente s-a bazat Rafail care i-au permis să tragă o concluzie definitivă, pentru a preda un om vindictei publice și să-l arunce pe caldarâm, așteptându-și gloanțele?

Eu răspund: pe nici unul! Și același răspuns va fi dat de-a lungul și ucigătorului curs al unei cercetări care va dura șase luni, și care va comporta două procese, dintre care primul se va sfârși cu o achitare triumfală, în aplauzele unei săli arhipline de muncitori; cel de-al doilea – opera unei răbufniri a tiraniei comuniste – va avorta jalnic și va condamna trei nevinovați (…) pentru care justiția sovietică nu se va spăla niciodată de-o atare rușine (…) Prin urmare: nici un document care să îngăduie ruina a două familii, nouă guri, în sensul ca să crape de foame de șase luni și în continuare, atâta vreme cât vor rămâne la putere persecutorii lor. Nici un document care să poată cere prompt moartea unui om”. (Panait Istrati, op.cit., p. 120;);

18. Panait Istrati, op.cit., p.132;

19. Din cuvântul înainte al lui Alexandru Talex la cartea „Spovedanie pentru învinși”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.6;

20. Din relatările lui Romulus Cioflec, cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.265.

articol semnat de Gabriel Dragnea

„...în mii de trandafiri trădători”

liricul poetei Delia Feraru

poeta Delia Feraru

Imaginați-vă o scenă în care câțiva „îngeri turbați/ înveliți în uitare păgână/ Se strâng azi pe pielea mea”, timp în care mă așteaptă „bujori deschiși până la rană”, iar „sângele meu se preface/ în mii de trandafiri trădători”. Acestea sunt doar câteva imagini decupate din tabloul desenat cu pasiune mocnită de tânăra poetă argeșeană Delia Feraru. Citindu-i poemele nu poți să nu-i remarci o frământare nedisimulată, o flacără arzândă întreținută de atâtea sentimente ușor camuflate. Ființa ei nu vrea să se descopere total, cu toate slăbiciunile ei devenind, astfel, vulnerabilă. Știe să-și ascundă impulsurile de moment refugiindu-se într-o lume proprie de unde își strigă, uneori cu revoltă, nemulțumirile și trăirile neînțelese.

Delia Feraru

Deși Delia Feraru fotografiază voluntar în persoana dură și implacabilă, greu impresionabilă cu o atitudine clasică, ea trăiește prin versul ei exact contrariul. Acesta este construit pe un romantism ponderat, îmbrăcat într-o haină a modernului asumat, lipsit de exagerare și echivoc. Delia Feraru, absolventă a „Facultății de Drept” a „Universității Pitești” a debutat editorial cu volumul de versuri „25. Halucinații lirice” și a publicat în reviste precum: Argeșul, Curierul, Acolada, Scriitorul Român, Ateneu ș.a. obținând mențiuni la concursul „Dor de Dor (2012)” și la „Festivalul Național Alexandru Macedonski (2012)”.

Poezia ei este reprezentativă pentru generația ei, o poezie lipsită de încărcături inutile menite să epateze, o poezie al cărei ecou străbate spațiul literar virtual prin originalitate, prin metafora ca un duș rece pentru toate acele construcții romantice desuete ale confraților ei de aceeași vârstă. (Gabriel Dragnea)

Coldrex și lună

Luna zace rece între palmele mele.

O țin aici

și sângele meu se preface

în mii de trandafiri trădători.

Miros a tămâie roz ca de obicei,

Dar ochii mei miros a tine,

Nu a lună.

Încă te mai visez când am febră.

Delirul meu are nume colorat

în albastru de curcubeu.

Nu știu ce să fac cu luna...

Poate o vrei tu...

Poate vrei și sângele,

Poate îmi vrei viața

Împăturită-n trandafiri...

Ți le arunc în miez de cer

Pe un fir de ploaie!

Să mai plouă și în cer

cu o picătură din ochii mei

mirosind a tine!

Poezie de 12 noaptea

Poezia scrisă la 12 noaptea

Lipește ciocurile cocoșilor

și nimeni nu se mai leapădă de nimic.

Dar eu casc

și-mi iese luna pe gură

și mă lepăd de ea ca și cum n-ar fi a mea.

Ca și cum tu nu ai fi al meu...

Totul moare în poezia de la 12 noaptea.

Spleen-uri peste spleen-uri

Nu mă recompun deloc...

Sunt acolo, sub magnolie

Cu o șuviță blondă în vena stângă

și caut apa aia despre care vorbea Blaga...

curcubeul lui a băut din ea...

curcubeul meu ești tu.

Ai atâtea culori încât mă deshidratezi.

Bea tu din ea dacă o găsești

și mă voi sătura și eu.

Mort ca luna mea ,

Cască și eliberează ciocurile cocoșilor!

Cască și nu te lepăda de mine!

Azi

Îngeri turbați

Înveliți în uitare păgână

Se strâng azi pe pielea mea.

Azi e marți

Dar nu mai știu data,

Să-i învăț și pe ei

cum se masoară timpul în mine.

Le spun doar că

Sufletul meu e poluat și în reparație

și nu am să-i găzduiesc

până la primăvară.

Ei nu au treabă,

Se cațără în tâmpla mea

și spun Tatăl-Nostru încet.

Sunt îngeri delincvenți,

Rebelii Raiului fără cauză

și paznicii mei.

Azi, într-o zi fără ceas,

Ei vor să trăiască în mine.

3 dimineața

Mă așteptau bujorii deschiși până la rană.

Eu veneam de be buzele unui bărbat care

Semăna cu poezia mea blondă și moartă.

Ei mă așteptau cu inimile scoase în vază

și mirosul lor se transformase-n așternutul patului meu.

Trei bujori și 3 semne de floare.

Gurile lor cască și mă înghit în paradisul roz

În care Dumnezeul florilor

Nu a creat încă nicio Evă,

Niciun Adam,

Niciun măr.

„Poezia mea de revoltă nu este un denunţ social”

interviu cu Traian T. Coşovei, laureat al „Meritului Cultural în Grad de Ofiţer”

(n. 28 noiembrie 1954)

- Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră de a scrie?

- În adolescenţă, apoi în cadrul facultăţii unde, stimulat de colegii mei, am frecventat „Cenaclul Junimea”, condus de regretatul Ovid. S. Crohmălniceanu. Perioada de împlinire poetică pot spune că am avut-o după cutremurul din `77 , când l-am cunoscut pe Nichita Stănescu. Tot atunci începuse să se manifeste „Cenaclul de luni”, cel care avea să adune sub bagheta lui Nicolae Manolescu o întreagă generaţie de poeţi, strânşi de prin toată ţara. Din nucleul bucureştean făceau parte Ion Stratan, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu şi Bogdan Ghiu. Nouă ni se alăturau poeţi de la Iaşi, Cluj, Timişoara, Braşov, Sibiu, Satu-Mare, Oradea. Eram atât de mulţi că cenaclul devenise suspect în ochii poliţiei politice şi după şase luni de zile a fost interzis. Dintre noi, cei din Bucureşti, am reuşit să luăm „Premiul Academiei Române”: eu şi Stratan pentru poezie şi Mircea Cărtărescu pentru proză.

- Ce vă deranjează cel mai mult în viaţă?

- Intoleranţa, spiritul obtuz, lipsa dorinţei de dialog şi uneori absenţa dialogului între oameni, nu neapărat la nivelul poeziei. Ipocrizia şi oportunismul. Şi în domeniul literar am două exemple de ticăloşi: Mihail Sadoveanu şi Mihai Beniuc. Primul a justificat prin cartea „Mitrea Cocor” distrugerea clasei ţărăneşti; Beniuc a fost o mare canalie. Cât a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor a beneficiat de toate prerogativele, inclusiv cele financiare. A fost un discreţionar şi un dispreţuitor cu toţi ceilalţi poeţi, mergând până la ticăloşia de a le face rău cu bună-credinţă. Chiar dacă există un „Hanul Ancuţei” în cazul lui Sadoveanu sau poezia de dragoste a lui Beniuc, ca cea din volumul „Mărul de lângă drum”, asta nu justifică lipsa lor de moralitate.

- Ce reproşaţi poeziei de după `90?

- Ea a beneficiat de o libertate a expresiei, a cuvântului, pentru care generaţia mea a militat extraordinar de mult. A fost dorinţa noastră cea mai arzătoare. Să fim lăsaţi să ne manifestăm liber. Mulţi tineri au această libertate, dar, uneori, nu ştiu ce să facă având-o. Nu m-am retras în mica mea notorietate balcanică ci, dimpotrivă, vreau să-i cunosc pe cei tineri, să le cunosc mentalitatea, modul de a scrie. Uneori le parcurg manuscrisele, îi ascult citind. Sunt foarte buni, tehnici, dar ceea ce le reproşez este o acută lipsă a sentimentului, a părţii lirice. Eu sunt pentru poezia lirică. Mă revendic prin şcoala poetică a lui Nichita Stănescu, unde, pe lângă dimensiunea filosofică, cerebrală, conceptuală, ascunde şi un profund filon liric. Excesul de libertate nu duce întotdeauna şi la o mărire a potenţialului liric, poetic. Nu aduce după sine şi creativitate. Uneori acest exces duce şi la abuzuri la adresa limbii române. Constat o vulgarizare şi o trivializare a limbii române, pe care mă mir că nişte oameni şcoliţi o acceptă şi, mai mult, se lasă ademeniţi ca de un fals cântec de sirenă. Nu pot compara poezia lui Francois Villon cu ceea ce se citeşte în unele cenacluri, unde unele cuvinte folosite nu fac decât să aducă derizoriul cât mai aproape de autor. Spun şi eu cum spunea Nichita, la un moment dat. Dacă gândirea nu este vulgară, cuvinte taxate astfel, dar spuse pe şleau, ca-n mahala, nu au nici o semnificaţie. Trebuie să ştii cum se folosesc aceste cuvinte fără să deranjeze; dacă gândirea este vulgară, până şi cuvântul pâine miroase a căcat. Asta e ideea: gândirea este sau nu vulgară?

- Sunteţi o persoană revoltată...

- Nu sunt revoltat. Românii, în general, sunt ori indignaţi ori revoltaţi. Dar indignarea sau revolta lor este de multe ori sterilă. Eu, ca să-mi arăt revolta, nu pot decât să scriu o poezie care să ajungă la sufletul oamenilor, fără să fac apel la denunţ social, la bătrânii care mănâncă din tomberoane, la unii foşti profesori, care acum întind mâna la gurile de metrou. Astea ţin de apanajul gazetăriei sau al prozei cu impact social. Asta nu înseamnă că poezia nu este militantă. Arta trebuie să fie militantă. Nu ştiu dacă poezia face lumea mai bună, dar măcar se străduieşte. La atâta ură şi-nvrăjbire, câtă există între noi, poezia aduce melancolie.

- Mai poate un scriitor să supravieţuiască doar din scris?

- Nu, dar acest aspect este valabil şi în ţările civilizate, unde cultura este sponsorizată de către stat. Întotdeauna va fi nevoie de cultură, pentru că omul are nevoie de frumos. Şi pentru asta, dacă eşti dedicat pasiunii tale, te sacrifici aproape în totalitate. În cazul nostru, al românilor, omul este preocupat mai mult de aspectele sociale şi economice, care îl deturnează de la modul de a gândi liber. Este preocupat de ziua de mâine. Fiind în şomaj, eu am trăit aşa patru ani de zile, întreţinându-mă cu banii câştigaţi în urma unei prefaţe, cronici sau articole, care vin destul de greu şi numai poziţia mea în lumea literară a determinat nişte oameni să mi se adreseze. Suma era nesemnificativă. Nu puteai să-ţi plăteşti întreţinerea şi telefonul.

- Cum v-aţi descrie viaţa de până acum?

- Ca a unui om normal, cu dureri şi bucurii. Student fiind, eram ca şi acum, mare iubitor de muzică. Până să mă iau în serios cu scrisul, timp de doi ani şi jumătate am fost disk-jokey la Facultatea de Filologie. Am început să scriu mai bine, mai ales după ce m-a părăsit o iubită, la care ţineam foarte mult. Am amintiri foarte plăcute de atunci. Sunt un optimist. Când văd pe stradă o pisică albă cu negru, bicoloră europeană, cum se numeşte, eu întotdeauna reţin partea albă a pisicii. Asta mă defineşte ca mentalitate. În privinţa scrisului am şi eu îndoielile mele. Şi-acum îmi pun problema, dacă ceea ce scriu reprezintă o valoare, deşi am fost răsplătit cu nişte diplome şi medalii. Şi totuşi, am îndoieli. Asta mă ţine treaz, conştient că ceea ce fac eu este un lucru important şi că reprezintă viaţa mea. Eu mă consider un scriitor profesionist, care deţine o poezie cu o oarecare muzicalitate.

- Din bagajul de amintiri personale, aveţi vreo întâmplare dragă sufletului, pe care ne-aţi putea-o dezvălui?

- O amintire hazlie. Fiind copil, locuiam pe strada Snagov, lângă o clădire imensă, fosta bibiotecă „Cartea Rusă”, care era lipită de „Ambasada Statelor Unite ale Americii”. Pe strada din imediata apropiere, pe „Fântâna Blanduziei” se aruncau tot felul de ambalaje de carton, cum sunt cele de frigidere. Noi, copiii le luam şi le aduceam pe acoperişul casei noastre şi ne construiam nave spaţiale. Aşa am fost acuzaţi, la un moment dat, de nişte babe şi vecini, că din cauza noastră, pe timp de ploaie, le intră apa-n casă, deşi nu era vina noastră. Şi, din răzbunare că ne-au pus să ne distrugem navele noastre din carton, le-am tăiat cu un cleşte toate antenele de televizor.

- Observ peste tot în apartamentul dumneavoastră creaţii proprii, originale, îmbinate într-o manieră mai mult decât modernă. Toate acestea sunt realizate din diverse lucruri şi obiecte, care, pentru mulţi, ele nu pot avea o semnificaţie secundară. Dumneavoastră le-aţi dat un sens.

- Eu doar am prelucrat ceea ce natura mi-a adus în faţa ochilor. Adun de pe stradă tot soiul de lucruri, de obiecte ciudate, pe care aruncă vecinii. Problema nu este să le aduni şi să le vopseşti, ci să le dai o alcătuire. La Moroieni trece un râu care, într-un an – nu mai ştiu exact când – fusese afectat de-o viitură. Când se domolise, printre lucrurile contorsionate, mâncate de apă, soţia mea a văzut o bucată de copac, o creangă ceva mai deosebită, pe care am luat-o şi am adus-o acasă. Are aproximativ un metru şi, paradoxal are o formă de Christ. Cine a venit la noi în casă a remarcat asemănarea spunând că parcă este un Christ răstignit. Bineînţeles că am prelucrat-o şi am expus-o pe perete. Este o curiozitate pentru oricine vine la noi. Broaştele ţestoase „Mic dejun a la Tiffany`s” sunt nişte farfurii vopsite în negru, cu pietre argintii şi aurii, una dintre farfurii având şi un rest de gută de la o mulinetă, în viziunea mea ea vrând să reprezinte nişte spaghetti. Cealaltă farfurie are o piatră, adică o broască, pe care am aşezat-o pe hârtie fotografică pusă în straturi. Deasupra are o bucată de cânepă - rămasă de la nişte muncitori, care mi-au lucrat la chiuvete - plus o pietricică vopsită în negru, ce simbolizează oul ochi. Este un mod de a mă relaxa, un mod de a împărţi scrisul, cititul, cu o atitudine mai distanţată de lumea dezlănţuită din jurul nostru. O ramă şi un ceas rusesc vechi, cu clopot, mi-au adus aminte de ceea ce a spus, sau i se atribuie lui Baudelaire. El ar fi rupt limbile ceasului său şi a scris pe cadran: „Oricum e mai târziu decât crezi”. Această lucrare a mea se numeşte chiar aşa: „Oricum e mai târziu decât crezi”. Ele nu sunt nişte simple obiecte, sunt o prelungire a poeziei mele. Poezia mea este foarte vizuală, conţine o mare cantitate de imagini. Poezia generaţiei `80 a fost numită poezie citadină. Pornind de la această masă amorfă de lucruri: străzi, benzinării, bănci abandonate, blocuri impersonale, se naşte o stare de spirit. Mai mult decât emoţia există starea de spirit. Poezia generaţiei mele reprezintă o nouă sensibilitate.

- Ce pregătiţi acum pentru cititori?

- Lucrez la definitivarea noului meu volum de versuri, al 24-lea, care se numeşte „Greva căpşunelor”. M-am înscris şi la concursul „Uniunii Scriitorilor”, pentru a-mi publica lucrarea pe banii oferiţi de premierul Adrian Năstase şi va apărea anul acesta. Mi-aş dori să fie editată cât mai repede, să pot participa cu cartea la „Târgul Internaţional Bookarest”, de la Teatrul Naţional. Mai lucrez la un volum de critică, „La formarea ideilor”, ce va conţine articole şi cronici apărute în diferite reviste din Bucureşti şi din ţară.

interviu realizat în aprilie 2004, la domiciliul scriitorului