interviu
cu Traian T. Coşovei, laureat al „Meritului Cultural în Grad de
Ofiţer”
(n. 28 noiembrie 1954)
- Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră de a scrie?
- În adolescenţă, apoi în cadrul facultăţii unde,
stimulat de colegii mei, am frecventat „Cenaclul Junimea”, condus de regretatul
Ovid. S. Crohmălniceanu. Perioada de împlinire poetică pot spune că am avut-o
după cutremurul din `77 , când
l-am cunoscut pe Nichita Stănescu. Tot atunci începuse să se manifeste
„Cenaclul de luni”, cel care avea să adune sub bagheta lui Nicolae Manolescu o
întreagă generaţie de poeţi, strânşi de prin toată ţara. Din nucleul
bucureştean făceau parte Ion Stratan, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu şi Bogdan
Ghiu. Nouă ni se alăturau poeţi de la Iaşi, Cluj, Timişoara, Braşov, Sibiu,
Satu-Mare, Oradea. Eram atât de mulţi că cenaclul devenise suspect în ochii poliţiei
politice şi după şase luni de zile a fost interzis. Dintre noi, cei din
Bucureşti, am reuşit să luăm „Premiul Academiei Române”: eu şi Stratan pentru
poezie şi Mircea Cărtărescu pentru proză.
- Ce vă deranjează cel mai mult în viaţă?
- Intoleranţa, spiritul obtuz, lipsa dorinţei de dialog
şi uneori absenţa dialogului între oameni, nu neapărat la nivelul poeziei.
Ipocrizia şi oportunismul. Şi în domeniul literar am două exemple de ticăloşi:
Mihail Sadoveanu şi Mihai Beniuc. Primul a justificat prin cartea „Mitrea
Cocor” distrugerea clasei ţărăneşti; Beniuc a fost o mare canalie. Cât a fost
preşedintele Uniunii Scriitorilor a beneficiat de toate prerogativele, inclusiv
cele financiare. A fost un discreţionar şi un dispreţuitor cu toţi ceilalţi
poeţi, mergând până la ticăloşia de a le face rău cu bună-credinţă. Chiar dacă
există un „Hanul Ancuţei” în cazul lui Sadoveanu sau poezia de dragoste a lui
Beniuc, ca cea din volumul „Mărul de lângă drum”, asta nu justifică lipsa lor
de moralitate.
- Ce reproşaţi poeziei de după `90?
- Ea a beneficiat de o libertate a expresiei, a
cuvântului, pentru care generaţia mea a militat extraordinar de mult. A fost
dorinţa noastră cea mai arzătoare. Să fim lăsaţi să ne manifestăm liber. Mulţi
tineri au această libertate, dar, uneori, nu ştiu ce să facă având-o. Nu m-am
retras în mica mea notorietate balcanică ci, dimpotrivă, vreau să-i cunosc pe
cei tineri, să le cunosc mentalitatea, modul de a scrie. Uneori le parcurg
manuscrisele, îi ascult citind. Sunt foarte buni, tehnici, dar ceea ce le
reproşez este o acută lipsă a sentimentului, a părţii lirice. Eu sunt pentru
poezia lirică. Mă revendic prin şcoala poetică a lui Nichita Stănescu, unde, pe
lângă dimensiunea filosofică, cerebrală, conceptuală, ascunde şi un profund filon
liric. Excesul de libertate nu duce întotdeauna şi la o mărire a potenţialului
liric, poetic. Nu aduce după sine şi creativitate. Uneori acest exces duce şi
la abuzuri la adresa limbii române. Constat o vulgarizare şi o trivializare a
limbii române, pe care mă mir că nişte oameni şcoliţi o acceptă şi, mai mult,
se lasă ademeniţi ca de un fals cântec de sirenă. Nu pot compara poezia lui
Francois Villon cu ceea ce se citeşte în unele cenacluri, unde unele cuvinte
folosite nu fac decât să aducă derizoriul cât mai aproape de autor. Spun şi eu
cum spunea Nichita, la un moment dat. Dacă gândirea nu este vulgară, cuvinte
taxate astfel, dar spuse pe şleau, ca-n mahala, nu au nici o semnificaţie.
Trebuie să ştii cum se folosesc aceste cuvinte fără să deranjeze; dacă gândirea
este vulgară, până şi cuvântul pâine miroase a căcat. Asta e ideea: gândirea
este sau nu vulgară?
- Sunteţi o persoană revoltată...
- Nu sunt revoltat. Românii, în general, sunt ori
indignaţi ori revoltaţi. Dar indignarea sau revolta lor este de multe ori
sterilă. Eu, ca să-mi arăt revolta, nu pot decât să scriu o poezie care să
ajungă la sufletul oamenilor, fără să fac apel la denunţ social, la bătrânii
care mănâncă din tomberoane, la unii foşti profesori, care acum întind mâna la
gurile de metrou. Astea ţin de apanajul gazetăriei sau al prozei cu impact
social. Asta nu înseamnă că poezia nu este militantă. Arta trebuie să fie
militantă. Nu ştiu dacă poezia face lumea mai bună, dar măcar se străduieşte.
La atâta ură şi-nvrăjbire, câtă există între noi, poezia aduce melancolie.
- Mai poate un scriitor să supravieţuiască doar din
scris?
- Nu, dar acest aspect este valabil şi în ţările
civilizate, unde cultura este sponsorizată de către stat. Întotdeauna va fi
nevoie de cultură, pentru că omul are nevoie de frumos. Şi pentru asta, dacă
eşti dedicat pasiunii tale, te sacrifici aproape în totalitate. În cazul
nostru, al românilor, omul este preocupat mai mult de aspectele sociale şi
economice, care îl deturnează de la modul de a gândi liber. Este preocupat de
ziua de mâine. Fiind în şomaj, eu am trăit aşa patru ani de zile,
întreţinându-mă cu banii câştigaţi în urma unei prefaţe, cronici sau articole,
care vin destul de greu şi numai poziţia mea în lumea literară a determinat
nişte oameni să mi se adreseze. Suma era nesemnificativă. Nu puteai să-ţi
plăteşti întreţinerea şi telefonul.
- Cum v-aţi descrie viaţa de până acum?
- Ca a unui om normal, cu dureri şi bucurii. Student
fiind, eram ca şi acum, mare iubitor de muzică. Până să mă iau în serios cu scrisul,
timp de doi ani şi jumătate am fost disk-jokey la Facultatea de Filologie. Am
început să scriu mai bine, mai ales după ce m-a părăsit o iubită, la care
ţineam foarte mult. Am amintiri foarte plăcute de atunci. Sunt un optimist.
Când văd pe stradă o pisică albă cu negru, bicoloră europeană, cum se numeşte,
eu întotdeauna reţin partea albă a pisicii. Asta mă defineşte ca mentalitate.
În privinţa scrisului am şi eu îndoielile mele. Şi-acum îmi pun problema, dacă
ceea ce scriu reprezintă o valoare, deşi am fost răsplătit cu nişte diplome şi
medalii. Şi totuşi, am îndoieli. Asta mă ţine treaz, conştient că ceea ce fac
eu este un lucru important şi că reprezintă viaţa mea. Eu mă consider un
scriitor profesionist, care deţine o poezie cu o oarecare muzicalitate.
- Din bagajul de amintiri personale, aveţi vreo
întâmplare dragă sufletului, pe care ne-aţi putea-o dezvălui?
- O amintire hazlie. Fiind copil, locuiam pe strada
Snagov, lângă o clădire imensă, fosta bibiotecă „Cartea Rusă”, care era lipită
de „Ambasada Statelor Unite ale Americii”. Pe strada din imediata apropiere, pe
„Fântâna Blanduziei” se aruncau tot felul de ambalaje de carton, cum sunt cele
de frigidere. Noi, copiii le luam şi le aduceam pe acoperişul casei noastre şi
ne construiam nave spaţiale. Aşa am fost acuzaţi, la un moment dat, de nişte
babe şi vecini, că din cauza noastră, pe timp de ploaie, le intră apa-n casă,
deşi nu era vina noastră. Şi, din răzbunare că ne-au pus să ne distrugem navele
noastre din carton, le-am tăiat cu un cleşte toate antenele de televizor.
- Observ peste tot în apartamentul dumneavoastră creaţii
proprii, originale, îmbinate într-o manieră mai mult decât modernă. Toate
acestea sunt realizate din diverse lucruri şi obiecte, care, pentru mulţi, ele
nu pot avea o semnificaţie secundară. Dumneavoastră le-aţi dat un sens.
- Eu doar am prelucrat ceea ce natura mi-a adus în faţa
ochilor. Adun de pe stradă tot soiul de lucruri, de obiecte ciudate, pe care
aruncă vecinii. Problema nu este să le aduni şi să le vopseşti, ci să le dai o
alcătuire. La Moroieni trece un râu care, într-un an – nu mai ştiu exact când –
fusese afectat de-o viitură. Când se domolise, printre lucrurile contorsionate,
mâncate de apă, soţia mea a văzut o bucată de copac, o creangă ceva mai
deosebită, pe care am luat-o şi am adus-o acasă. Are aproximativ un metru şi,
paradoxal are o formă de Christ. Cine a venit la noi în casă a remarcat
asemănarea spunând că parcă este un Christ răstignit. Bineînţeles că am
prelucrat-o şi am expus-o pe perete. Este o curiozitate pentru oricine vine la
noi. Broaştele ţestoase „Mic dejun a la Tiffany`s” sunt nişte farfurii vopsite
în negru, cu pietre argintii şi aurii, una dintre farfurii având şi un rest de
gută de la o mulinetă, în viziunea mea ea vrând să reprezinte nişte spaghetti.
Cealaltă farfurie are o piatră, adică o broască, pe care am aşezat-o pe hârtie
fotografică pusă în straturi. Deasupra are o bucată de cânepă - rămasă de la
nişte muncitori, care mi-au lucrat la chiuvete - plus o pietricică vopsită în
negru, ce simbolizează oul ochi. Este un mod de a mă relaxa, un mod de a
împărţi scrisul, cititul, cu o atitudine mai distanţată de lumea dezlănţuită
din jurul nostru. O ramă şi un ceas rusesc vechi, cu clopot, mi-au adus aminte
de ceea ce a spus, sau i se atribuie lui Baudelaire. El ar fi rupt limbile
ceasului său şi a scris pe cadran: „Oricum e mai târziu decât crezi”. Această
lucrare a mea se numeşte chiar aşa: „Oricum e mai târziu decât crezi”. Ele nu
sunt nişte simple obiecte, sunt o prelungire a poeziei mele. Poezia mea este
foarte vizuală, conţine o mare cantitate de imagini. Poezia generaţiei `80 a fost numită
poezie citadină. Pornind de la această masă amorfă de lucruri: străzi,
benzinării, bănci abandonate, blocuri impersonale, se naşte o stare de spirit.
Mai mult decât emoţia există starea de spirit. Poezia generaţiei mele
reprezintă o nouă sensibilitate.
- Ce pregătiţi acum pentru cititori?
- Lucrez la definitivarea noului meu volum de versuri, al
24-lea, care se numeşte „Greva căpşunelor”. M-am înscris şi la concursul
„Uniunii Scriitorilor”, pentru a-mi publica lucrarea pe banii oferiţi de
premierul Adrian Năstase şi va apărea anul acesta. Mi-aş dori să fie editată
cât mai repede, să pot participa cu cartea la „Târgul Internaţional Bookarest”,
de la Teatrul Naţional. Mai lucrez la un volum de critică, „La formarea
ideilor”, ce va conţine articole şi cronici apărute în diferite reviste din
Bucureşti şi din ţară.
interviu realizat în aprilie 2004, la domiciliul scriitorului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu