social-politicul
în articole istratiene
„Panait Istrati
trăiește cu sinceritate dilemele existenței sale, preocupat nu atât de
caracterul politic al programelor, cât de sensul lor moral, sforțându-se să adopte
o atitudine generală care să-i servească drept îndreptar etic”¹.
 |
| Panait Istrati |
Astfel
îl descoperim pe autorul „Ciulinilor Bărăganului” pătruns în
rândurile mișcării socialiste încă din 1905, conform evocării făcute de Istrati
în „Le
Monde” purtând titlul „Însemnările unui vagabond al lumii”.
Conținutul ei relata „uriașa manifestație organizată la București în cinstea
revoluției ruse, în ziua de 24 ianuarie” unde, „avu loc un copios schimb de ghionturi”²: „agenții îmbrânciră lumea, invitând-o să se
împrăștie. Atâta fu de-ajuns. Câțiva pumni ridicați, câteva strigăte <<subversive>>
și țin-te matrace și săbii de comisar plouând cu nemiluita asupra masei de
capete. A avut loc o împărțeală copioasă de pumni, de-o parte și cealaltă…Apoi,
firește, arestări. Acesta fu botezul meu revoluționar”³.
Cu
toate că Panait Istrati nu avea cunoștințe privind doctrina socialistă și rolul
ei în contextul politic al vremii, auzise totuși că socialismul „înseamnă dreptate pentru obidiți”. Cu
atât mai mult se contura în mintea și sufletul „vagabondului de geniu”
sentimentul nedreptății comise, mai ales că fusese martorul unui incident în
care văzuse „un om ucis în bătaie la poliție, fiindcă fusese socialist”.
Mânat
de entuziasm, dar mai ales de ideea lipsei de libertate individuală, asistă la
câteva întruniri socialiste unde înțelege că doctrina în cauză cuprinde în
sânul ei „toate virtuțile pe care în
zadar le căutăm în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate,
cinste, cumpătare, cultul frumosului și, mai presus de orice, o adevărată
înfrățire cu cel învins de viață. Iată care avea să fie, de acum încolo, noua
mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuința spre dezrobire a omului
îngenuncheat de om”⁴.
Un
exemplu de articol, publicat în 1909 în „România Muncitoare” – „Satirii
noștri politici și votul universal” – face dovada clară a existenței demagogiei
în politică. Prin metoda de receptare a bunului simț, Panait Istrati zugrăvește
figura politicianului „cu două fețe și
egoist, doritor de ranguri și averi, meschin și ipocrit” care, „oricât ar căuta de a pare natural, oricât
s-ar strădui de a-și apropia niște însușiri ce nu-i aparțin – îl demaști
imediat - pe față îi stau scrise: minciuna, șarlatania, interesul”⁵.
Mergând
mai departe și căutând prin vraful de articole publicate în presa socialistă –
membru socialist fiind – găsim un articol care-l întrece pe cel de sus prin
duritatea stilului – aflat doar la stadiul de tăciune. Cultivând ironia,
autorul articolului pamfletar „Premierului” (1909) evidențiază
subtil prin elemente eufemistice figura omului politic „ilustru”, „bărbat de stat, desăvârșit, naționalist,
patriot, liberal și umanitarist” care, „în voiajul său pentru binele patriei
(...) benchetuiește și ridică toasturi înălțătoare” dând „țării și neamului său
cea mai mare capodoperă (...): JANDARMERIA RURALĂ”. Istrati subliniază în
articolul său că această „originală” metodă era singurul mijloc „prin cari un
popor se poate îmblânzi”.
Tonul
expresiei sale sigure, indubitative pare să atragă atenția asupra unui alt
eveniment politico-social major și anume răscoala țărănimii de la 1907. Doar
doi ani diferență între evenimente dar același mijloc de suprimare, păstrând
totuși proporția violenței, promovate la rang de soluție optimă. Panait
Istrati, în „Disprețul de viață la liberalii noștri” (1912) își organizează
discursul publicistic în jurul ideii „că
viața a fost dată omului pentru a fi trăită iar nu măcelărită” protestând „împotriva războiului care nimicește atâtea
vieți folositoare progresului”.
Ideea
acesta nu este singulară în întreaga gazetărie istratiană. Luând în calcul
fenomenul de tehnologizare care tinde să prindă contur, Panait Istrati își
exprimă dezacordul față de intențiile „departe de a aduce vreun folos clasei
muncitoare”⁶. Și aici – cu o
clară percepție și anticipare a lucrurilor – face referire, printre altele, la
„mașina de zburat” ce „va fi factorul care va da lovitura de grație și va
dărâma până la pământ tot ce exploatarea a clădit până azi”. Dar, revenind la
articolul din 1912, Panait Istrati răspunde la afirmația emisă de oficiosul
liberalilor „Viitorul”, afirmație conform căreia „datoria primordială a omului este de a disprețui viața, când nevoi
superioare și când un ideal etnic ar cere-o”.
Atacând
aprig modul de gândire și acțiune a liberalilor, Istrati amintește în paginile
socialiste ale „României Muncitoare” de „vârful piramidei de schingiuiri,
prigoniri și legiferări” unde „stă 1907 cu ale sale unsprezece mii de vieți
disprețuite”.
Cele
mai importante articole publicate în perioada premergătoare desființării
„României Muncitoare” rămân acelea care aduc la cunoștință situația
muncitorilor din portul Brăilei, fapte ilicite petrecute și actele de
injustiție săvârșite asupra lor. Exemplificăm cu seria de articole purtând
titlul „Cum sunt exploatați muncitorii din portul Brăila” autorul
făcând, astfel, referire la „lipitorile muncei”: magazineri, vătafi,
autorități, ipistați care „aduc pe muncitor la disperare”, care „îl fac ca
uneori să fure sau să spintece cu cuțitul pe fratele lui de muncă”. „Aceștia îi
otrăvesc viața (muncitorului, n.a.) și îi distrug familia, aceștia îl trimit la
pușcărie”.
 |
| Portul Brăilei |
Concluzia
lui Panait Istrati în urma acestor anchete este că „autoritatea înseamnă cel mai adeseori, instituția care acoperă hoțiile
și jaful, că cinstea aproape numai există și că totul se rezumă în
cuvintele: <<Lasă-mă
să jefuiesc, na-ți și ție>> și dacă prinde un al treilea de veste,
<<dă-i și lui>>”.
Ulterior
grevei de la Brăila (1910), artistul revoluționar simte nevoia de a puncta care
a fost cauza esențială a mobilizării muncitorilor: „voiau să fie scoși vătafii
nelegiuiți care împărțeau între ei puțina muncă ce se găsește acum în port,
lipsindu-i pe mulți de pâinea cu care trebuiau să se întoarcă seara acasă.
Atât”⁷.
Și
pentru că Istrati a susținut mereu „sus și tare revendicările clasei mereu
asuprite”, fiind „pătruns de nevoile clasei din care făcea parte”⁸ scrie „Ancheta pentru votul universal”.
Scriitorul brăilean consideră vitală existența acestui vot argumentând că numai
așa „poporul își va putea manifesta adevărata lui voință în alegerea acelora
cari vor trebui să-l reprezinte în treburile țării și numai prin acest sistem
electoral se va putea deschide calea către parlament tuturor oamenilor de
inimă, dornici a contribui la marea operă a luminării și dezrobirii economice a
nenorocitei clase muncitoare”.
Trecerea
lui Panait Istrati de la socialiști la comuniști, „prin entuziasmul său sincer”⁹ a stârnit multe
discuții aprinse în presa vremii, chiar violente. Nimeni, sau foarte puțini au
înțeles că, dincolo de pasul aderării exista, de fap, o naivitate care-l hrănea
în planurile lui idealiste. Istrati a crezut în sensul moral al programelor
politice asemenea lui Gabriele D`Annunzio sau
Curzio Malaparte care au simpatizat cu fascismul mussolinian în a cărui
ideologie au întrezărit șansa unei renașteri politice și solial-economice a
Italiei¹⁰. În continuare, Valentin Protopopescu
(autorul articolului din Revista „Radio România”) afirmă
despre Gabriele D`Annunzio că „el a fost un ins care a văzut idei”
concluzionând că „scriitorul s-a lăsat îmbătat aproape exclusiv de acelea pe
care le-a formulat în propria-i lege”.
În
planul ideilor politice, între Panait Istrati și „rafinatul literaturii
italiene moderne” sunt multe asemănări. Mergând pe ideea celor spuse de V.
Protopopescu, în cazul lui Istrati „propria-i lege” era și legea celor mulți și
fără sprijin. Era o lege construită pe fundamentele minimei moralități.
Conform
notațiilor istratiene din „Buletinul Societății Scriitorilor din
Moscova” reiese că Occidentul – odată, mult iubit – „sacrifică toate
elanurile”. Cu tot spiritul său de vajnic idealist, Panait Istrati realizează –
dar pentru cât timp? – că „lupta sterilă
pentru o bunăstare nemăsurată absoarbe, devorează, ucide oamenii, cei mai buni
oameni...”
 |
La Bekovo, lângă Moscova, în 1928
|
Invitat
la Moscova în 1927 „pentru a lua parte la aniversarea a zece ani de la Marea
Revoluție Socialistă din Octombrie”, Panait Istrati ia contact „cu realitățile
din primul stat din lume al muncitorilor și țăranilor” care „îl menține într-o
stare de uluire și de necontenite exclamații¹¹”. Speranța nu-l
părăsește – cum nu l-a părăsit tot restul vieții - și în urma celor întâlnite
în U.R.S.S. („credința, încrederea, elanul tânăr al unui întreg popor...”) se
hotărăște să se alinieze celor care, odată veniți în Uniune „trebuie să pună
mâna să muncească pentru înălțarea noii lumi”. După desfășurarea activităților
prilejuite de aniversarea pentru care fusese invitat – alături de ceilalți
membri ai delegației franceze: Francis Jourdain, Paul Vailland-Couturier și
Leon Moussignac – Panait Istrati face o călătorie destul de amplă prin
„Soviete” însoțit de scriitorul grec Nikos Kazantzakis, invitat și el special.
Cele văzute îl fac pe român să scrie un articol înălțător privind lumea
muncitorilor din est intitulat „Teoriile sociale. Între Apusul care moare
și Răsăritul care se naște”, publicat ulterior în principalul ziar
grecesc de mare tiraj, „Eleftero Vima” (12 ianuarie 1928).
„Cred profund în forțele vii care tac astăzi”
Plecat
pentru puțin timp în Grecia, alături de, acum bunul lui prieten Kazantzakis,
Istrati nu pierde ocazia, deși avea vădite intenții politice de a vorbi
deținuților comuniști aflați la închisoarea „Singros”:
„Curaj, prietenii mei..., arătați că
știți să disprețuiți lanțurile și, mai cu seamă, nu lăsați să pătrundă
niciodată îndoiala în gândul vostru, în mintea voastră. Să mă iertați dacă
insist asupra acestui lucru. Știu cu câtă viclenie, în momentele grele, în
momentele de lipsuri și de dureri, precum și în acelea de izolare, îndoiala
pândește să intre în inima noastră, în inima luptătorului¹²”. Cu o zi înainte de a fi publicate
„Teoriile sociale”, la 11 ianuarie 1928, Panait Istrati, alături de prietenul
său grec ține o conferință la „Teatrul Alhambra” din Atena pe tema „Ce am văzut
în U.R.S.S.”. Plin de vervă și evident pătruns de/în spiritul revoluționar
conchide vorbind în franțuzește că „pentru
omul care se îndoiește de descompunerea lumii vechi, o vizită în Uniunea
Sovietică va fi prima zi de sănătate după o îndelungată boală”.
Interesantă
este declarația lui Panait Istrati pentru paginile publicației „L `Humanite” unde se vede clar dorința lui de
a contribui practic și spiritual la o nouă formă de organizare a politicului: „Fără a fi membru al partidului sunt din
toată inima alături de voi și consider de datoria fiecărui simpatizant,
muncitor manual sau intelectual de a contribui...la efortul proletariatului
organizat¹³”.
Iritat
de zvonurile mincinoase lansate în Apus de unele ziare cu privire la o
atitudine a sa opoziționistă vizavi de U.R.S.S. – conform relatărilor lui
Alexandru Oprea – Panait Istrati se simte parcă obligat față de mișcarea pe
care o reprezenta cu atâta forță să vină cu dezmințiri care să susțină
contrariul. Astfel că, tot în „L `Humanite”
publicistul român vine cu următoarea „declarație de principii”: „Nu posed nici o avere și nu voi poseda
niciodată. Scârbit de regimul capitalist și de toți aceia care ezită încă să-l
repudieze public, fie ei prietenii mei cei mai dragi, adânc mâhnit de a vedea
cât de puțin numeroși sunt oamenii care aderă deschis la cauza proletară,
constructivă și pacifistă, așa cum orice om de bună-credință poate să o vadă
manifestându-se în U.R.S.S. și dorind să sfârșesc cu o atitudine care oferă
îndoieli, eu declar aici că mă consider membru activ al Internaționalei a III-a
comuniste, decis de a-i consacra restul forțelor mele...La moartea mea vreau să
fiu îngropat în Rusia și, în ziua când România va fi în mâinile proletariatului
său să mi se transporte oasele la Brăila¹⁴”.
Ruptura
bruscă a lui Panait Istrati de crezul bolșevic, de această Internațională a
III-a, de tot ce a însemnat pentru el la un moment dat, tezaurul
spiritualității, al ideilor nobile aduse în slujba moralității a trezit multe
interpretări. Cum nimeni nu a știut – dintre acuzatori – să decodifice concret
mecanismul gândirii lui, luând în calcul sensul particular al viziunii lui
despre lume s-a ajuns la acuze cum că ar fi trădat ideologia comunistă devenind
astfel omul cumpărat de burghezie. Neadevăr și-ntr-un caz și în celălalt.
Totul
decurgea bine pentru Istrati în plan politic, culminând cu „scrisoarea-program”
expediată din Moscova la 19 decembrie 1928, redactată în cinci puncte, unde
preciza: „eu nu sunt nici opoziționist,
nici anarhist, ci un colaborator al operei sovietice (doar era un „Gorki
balcanic”, conform etichetării făcute de Romain Rolland, n.a). Cred profund în forțele vii care tac astăzi
în mijlocul clasei muncitoare și care trebuie cu adevărat să dicteze...”.
Neștiind, bineînțeles, ce avea să se întâmple în avântul lui, aproape ca un
reflex, Panait Istrati avea să concluzioneze: „Acesta este programul meu. Sunt
gata să mor susținându-l!¹⁵”
„Afacerea Rusakov”
Ce
avea să se întâmple face chiar conținutul viitoarei sale lucrări publicate și
anume „Afacerea Rusakov”, eveniment considerat de brăilean „abcesul
care ne-a țâșnit la amândoi în plin obraz în ajunul plecării noastre” (evident,
este vorba despre plecarea din U.R.S.S, n.a). Pentru o mai clară înțelegere a
lucrurilor, Alexandru Oprea face un rezumat pe scurt și la obiect privind cele
întâmplate: „socrul lui Victor Serge – Kibalkiș Rusakov – dispunea la Leningrad
de un apartament de unsprezece camere (dintre care el folosea patru camere și
un mic cabinet). Delegata comitetului de locuințe, pe nume Svirtsieva (decorată
cu Drapelul Roșu) făcând o inspecție
în apartament i-a adresat amenințări și diverse calificative infamante (la
numit speculant și contrarevoluționar). Intervenind în dispută, soția lui
Victor Serge s-a trezit lovită. Tatăl și fiica o aruncă pe scări pe Svirtsieva.
La 31 ianuarie 1928, „Leningradskaia Pravda” publică un
articol care cerea judecata imediată a Rusakovilor și o pedeapsă exemplară.
Rusakov va fi exclus din sindicat și dat afară și din fabrica unde lucra ca
muncitor. La prima înfățișare judiciară (12-15 aprilie) Rusakovii sunt
achitați. Ulterior, procesul va fi rejudecat și se soldează cu o condamnare”.
Nefiind
o problemă care să îl privească personal, pentru că Panait Istrati fusese cazat
în una dintre camerele Rusakovilor s-a simțit oarecum obligat, probabil, să ia
atitudine vizavi de incidentul descris mai sus. Astfel că, hotărât a ajuta
Rusakovii în numele dreptății trimite un articol – care, de fapt este o
scrisoare deschisă – către publicația rusă citată descriind moralitatea
cetățeanului Alexandru Ivanovici Rusakov, împrejurările în care l-a cunoscut,
realizându-i, în plus și un istoric al vieții. În finalul acestui „articol”, „în calitatea mea de fost muncitor cer o
reparație completă pentru acest om (Moscova, 02 februarie 1929)¹⁶”.
Deși,
în primă fază, Rusakovii fuseseră achitați se va reveni ulterior asupra
deciziei condamnându-i¹⁷, „calificând pe
acuzați drept elemente antisociale¹⁸”. Toată această
întâmplare este descrisă pe larg, cu lux de amănunte în capitolul „Afacerea
Rusakov sau U.R.S.S. de azi” din lucrarea care avea să fie „<<cartea de vizită>> a scriitorului cetățean Panait Istrati,
combatant pentru libertate și dreptate socială. Cu sacrificiul de sine, el a
dezvăluit – printre primii – opiniei publice mondiale, cangrena care rodea
dictatura comunistă pusă în slujba unei caste - <<nomenclatura>> - ce trăia în opulență, în timp ce poporul
era asuprit, înfometat și exploatat¹⁹”.
 |
| Nikos Kazantzakis și Panait Istrati |
Cu toată „superficialitatea
generalizărilor” existente în carte – conform notițelor lui Nikos Kazantzakis – „Spre altă flacără” a reușit să atragă atenția tuturor mediilor
politice internaționale dar, mai ales presei de stânga din Occident urmată mai
apoi de Campania imorală a autorului cărții „Focul”, cu vădită
intenție de discreditare a personalității brăilene. Deși Panait Istrati
informează cititorul chiar din primele paragrafe că, această „spovedanie”
conține doar câteva pagini dure, de revoltă, acestea sunt suficiente pentru a
atrage mania acelora care purtau steagul „sistemului” demascat. Această reacție
violent era previzibilă pentru mulți, chiar și pentru Istrati, doar că el a
minimalizat, probabil, intenția perpetuării ei. El a atacat din condei o
civilizație care „construiește bordeluri
în valoare de patru milioane, în timp ce țăranii ei, înspăimântați de mizerie
își masacrează copiii cu lovituri de bardă” concluzionând că „această civilizație nu mai are drept la
existență, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar
avocații ei devin episcopi, după șapte ani de penitență”.
Prin atitudinea lui
înflăcărată și plină de credință, manifestată în discursurile sale, Panait
Istrati pare a poza luând locul profetului Ioan prevestind „că va veni ziua când învinșii vor avea glas” în fața
conducătorilor „buni de spânzurătoare”, care „compromit viitorul” clasei
muncitoare „punând cu orice preț carul
împotriva boilor, prin toate mijloacele și oricât ar costa”.
Situația
minerilor de la Lupeni (1929)
Un alt eveniment care a
stârnit controverse dintre cele mai dure – de data aceasta pe plan intern –
este legat de problema minerilor de la Lupeni (1929). Anchetele efectuate de
Panait Istrati au fost publicate în ziarul „Lupta” sub formă de foiletoane care
aveau să evidențieze „felul în care
autoritățile locale și armata au comis masacrul” într-un mod „care întrece în bestialitate tot ceea ce se
cunoaște până acum în materie de represiune”.
Întors în țară (august 1929)
„ pentru câteva săptămâni”, din dorința de a vedea cum funcționează noul sistem
venit pentru prima dată la putere – al național-țărăniștilor – Panait Istrati
ajunge la Timișoara unde știa „că avea să se judece un proces al comuniștilor”.
Știind că și „la Lupeni avusese loc de
curând un asasinat în masă, ziaristul brăilean se hotărăște a porni o anchetă
personal pentru a afla care au fost cauzele și cine sunt vinovații”. Odată
cu noile schimbări pe scena politică românească, Panait Istrati începe să spere
că România va scăpa de sentimental nedreptății trăite. Dar, totul se dovedește
a fi pentru el o nouă iluzie luată în brațe. Dorința lui de a crede într-o
renaștere imediată era atât de mare încât „chiar și după aflarea întâmplărilor
monstruoase de la Lupeni tot <<mai nutrea nădejdea că guvernul nu e
vinovat și va fi în stare să sancționeze pe vinovați, fie ei ai partidului, fie
din afară>>²⁰”. Îi era „peste putință” să creadă că „niciodată nu
s-a bătut mai crâncen ca acum, sub guvernul național-țărănesc!” – conform
strigătelor disperate ale prizonierilor comuniști din Timișoara.
În urma investigațiilor
făcute avea să descopere că la Lupeni „n-a fost o potolire a unei revolte” –
pornită din cauza condițiilor grele de muncă – „ci o vânătoare de oameni” (a se
citi articolul „Ce ascund Lupenii și Valea Jiului”). Cu toate că până la cazul
Lupeni nu mai scrisese nimic de doi ani, tonul articolelor sale începe să
prindă conturul, vigoarea și esența vechilor reportaje-anchetă publicate în „România
Muncitoare”.
Bibliografie:
1. Alexandru
Oprea, Panait Istrati
(dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.51;
2. Alexandru
Oprea, op. cit., p.42;
3. Panait
Istrati, Cum am devenit scriitor,
articolul „Legătura cu mișcarea
muncitorească”, ediția a III-a, Ed. Florile Dalbe, București, 1998, pp.
205-206;
4. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, ediția
a III-a, Ed. Florile Dalbe, București, 1998, p. 199;
5. Ion
Ursulescu, Panait Istrati –
publicistica de tinerețe, Ed. Porto-Franco, Galați, 1993, p. 21;
6. Cf. Ion
Ursulescu, op.cit., articolul „Invențiile. Mașinile de zburat și războiu”,
apărut în „Calendarul Muncei”, nr. 20
din 1910, semnat P. Istr.
7. Cf. Ion
Ursulescu, op.cit., articolul
„Din lagărul muncitoresc. Glasul unui muncitor”, p.136;
8. Citatele
aparțin unei scrisori trimise de brăileanul I. Stamatin, directorul „Adevărului
literar și artistic”, care a reprodus în 1924 „Ancheta pentru votul universal”,
titrajul continuând cu „Ideile politice ale lui Panait Istrati”, cf. Ion
Ursulescu, op.cit., p.173;
9. Mihai Ungheanu,
Panait Istrati şi Kominternul, Ed.
Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.43;
10. Dintr-un
articol semnat de Valentin Protopopescu în Revista „Radio România”, nr.315,
săptămâna 24 feb.- 2 martie 2003;
11. Cf. Alexandru
Oprea, op. cit., p.219;
12. Cf. Alexandru
Oprea, op. cit., p.225;
13. Idem, p.227;
14. Ibidem, p.239;
15. Ibidem, p.244;
16. Panait
Istrati, Spovedanie pentru învinși,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 113;
17. „Întreb: pe ce
documente s-a bazat Rafail care i-au permis să tragă o concluzie definitivă,
pentru a preda un om vindictei publice și să-l arunce pe caldarâm,
așteptându-și gloanțele?
Eu răspund: pe
nici unul! Și același răspuns va fi dat de-a lungul și ucigătorului curs al
unei cercetări care va dura șase luni, și care va comporta două procese, dintre
care primul se va sfârși cu o achitare triumfală, în aplauzele unei săli
arhipline de muncitori; cel de-al doilea – opera unei răbufniri a tiraniei
comuniste – va avorta jalnic și va condamna trei nevinovați (…) pentru care
justiția sovietică nu se va spăla niciodată de-o atare rușine (…) Prin urmare:
nici un document care să îngăduie ruina a două familii, nouă guri, în sensul ca
să crape de foame de șase luni și în continuare, atâta vreme cât vor rămâne la
putere persecutorii lor. Nici un document care să poată cere prompt moartea
unui om”. (Panait Istrati, op.cit.,
p. 120;);
18. Panait
Istrati, op.cit., p.132;
19. Din cuvântul
înainte al lui Alexandru Talex la cartea „Spovedanie
pentru învinși”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.6;
20.
Din relatările lui Romulus Cioflec, cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.265.
articol semnat de Gabriel Dragnea
