Netrăite de nimeni

Pe strada ca o arteră spre inimi,
Mă alătur călăreților cu pacea
Sculptată pe lănci
În singura noapte când se repetă
Scena căderii în primul păcat,
În numele unei libertăți
Netrăite de nimeni,
Niciodată.

Trupul meu, o epavă izgonită din Rai
Ruginind sub ploile orașului orb
Cere o arestare definitivă
Pentru ilegalul zbor din visul nocturn
Când aripile lor coborâte în bernă
Tremurau la comemorarea
Păsării Albastre a Fericirii
Netrăite de nimeni,
Niciodată.

Pe strada ca o arteră spre inimi,
Trupul meu, o epavă izgonită din Rai
Mimează existența unicului
Arbore de jad și singurătatea lui
În mijlocul mării.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

wallpapercave.com

Pe raftul de sus al uitaților: Aurel Gurghianu

             Așa mi se întâmplă mie în ultima vreme! Scormonesc printre file de carte asemenea
unui motor de căutare în spațiul virtual și ajung, uneori, ca într-un vis, în fața unei scene de teatru, parcă ascunsă de ochii lumii, unde eu sunt singurul martor al recitărilor de poezie din uitații lumii. Parcă anesteziat, încerc să intervin, să pun întrebări, să aflu detalii, dar toate încercările mele îmi sunt interzise. De undeva, din spatele cuvintelor, pare a se auzi o voce care șoptește: „Descoperă singur! Trăiește momentul!” Așa aș descrie atmosfera în care citesc o carte de poezie sau o antologie de versuri. În ultimii doi ani am tot căutat prin anticariate online, prin librării, cărți mute, reduse la tăcere de aceste vremuri noi în care altfel sunt oamenii, altele sunt valorile, nevoile și interesele urmărite. Dacă nu găsesc pe rafturile frumos etichetate și organizate, îmi îndrept pașii spre trotuarele unde știu că sunt vânzătorii ambulanți care-și negociază cărțile pentru câțiva lei încercând să mai adauge o porție de speranță vieții lor înnegurate, aflată la marginea disperării. Și, când găsesc, ce mare bucurie! Așa s-a întâmplat și cu poetul Aurel Gurghianu, pe care l-am descoperit printre paginile virtuale ale internetului citindu-i poezia „Nocturnă” din volumul „Poarta cu săgeți”, apărut la Editura Eminescu în anul 1972. Iat-o: „Umbrela mare și neagră,/ umbrela mică și roză/ umblară un timp suprapuse./ Apoi umbrela roză rămase locului/ urmând a urca niște trepte,/ în timp ce umbrela neagră/ trecu de cealaltă parte-a orașului./ Era aproape de ziuă./ Se descărcau la poartă butelii de lapte./ Umbrela neagră se duse în bucătărie/ și deschise-o sticlă cu whisky.” Și m-am lăsat purtat de aceste imagini citadine, încărcate cu atâta autenticitate și veridicitate, că îmi și imaginam cuplul măcinat de probleme nerezolvate, de gânduri spuse prea târziu sau deloc.

          Aurel Gurghianu este un poet care se ferește de metaforele clasice, îmbogățindu-și discursul liric prin modul de construcție aparent simplist, în care sunt relatate fapte și atitudini din viața reală lipsite de orice figură de stil. În lucrarea „Poeți români de azi”, apărută la Ed. Cartea Românească în 1979, autorul acesteia, Gheorghe Grigurcu spunea despre versurile lui Gurghianu că „o anume suficiență în trăire, o oscilație între inchietudine și oboseală și, în orice caz, o acceptare a lumii date, fac ca insurgența târzie a acestui lirism să se consume în bună măsură în cercul său de la început fixat.”
Aspectele mai sus semnalate de criticul literar de la Soroca se regăsesc și în versurile poemului „Cu flori galbene” din volumul „Curenții de seară”, apărut în 1976 la Editura Dacia: „Cu flori galbene am ieșit înaintea timpului/ și i-am spus:/ - Colorează-le-n roșu, prefă-le în flori de mărgean./ Colorează-le-n negru, prefă-le-n flori de cărbune./ Colorează-le-n verde, prefă-le-n flori de otravă.../ (Nu pare a mă fi auzit.)/ Colorează-le-n alb... - Albe sunt oasele (mi-a răspuns),/ albă e lacrima și punctul terminus al tuturora.” Uneori, construcțiile lui Aurel Gurghianu par poeme neterminate. În fond, ele nu sunt decât niște provocări ale poetului pentru a-l face pe cititor să-și imagineze posibile continuări, pe linia sentimentelor deja trăite de autor. Ca într-un joc-concurs în care premiate sunt cele mai expresive și mai originale comentarii pe marginea unor fotografii simple din natura ruralului, poetul vine natural, își prezintă textul ca o radiografie de suflet și pleacă fără nicio explicație în plus: „Toamna se sfătuiește cu magii pe câmp./ În cumpănă soarele - sânge călduț./ Dovlecii s-au copt,/ baloane captive/ cu sâmburi pline de uraniu - / Îi întorc mișcându-i ușor cu vârful piciorului/ și parc-aștept explozia/ să văd cum carnea lor galbenă/ umple văzduhul ca o mireasmă de frezie.”
           Constantin Cubleșan a mărturisit, la un moment dat, că poezia lui Aurel Gurghianu „vine dintr-o vibrație discretă și calmă la fiorul existenței; cultul creației găsind la el un desăvârșit oficiant, cu smerenie. Tocmai de aceea lirica sa poate fi asemuită unei muzici de cameră, fără stridențe, fără accente puternice, dramatice, fără alămuri, ci împlinită doar din armonia catifelată a corzilor de violină cu bărbăția tandră a sonorităților suflante ale flautului…”. Într-adevăr, o muzică de cameră cu acorduri dintre cele mai plăcute urechii celui care știe să aprecieze notele lirice autentice. Oricât l-am muta spre rafturile de sus, destinate uitării, Aurel Gurghianu va rămâne unul dintre reprezentanții valoroși ai grupului revistei Steaua, poate cel mai serios poet care a reușit să concretizeze în vers direcția dată de A. E. Baconsky, rămânând în istoria literaturii un poet al concretului, al orașului cu toate trăirile lui nemascate de metaforă, de farduri care să ascundă grotescul unor realități evidente.

material semnat de Gabriel Dragnea 

și apărut în revista Sud, 

la rubrica Pretexte (nr. 7-8, iulie-august 2022)

Un alt înger de rumeguș

Spre strada cu becurile adeseori furate
Adun în drumul spre casă
Tăcerile abandonate în stațiile de autobuz.
Ca într-un quasi barter care mă avantajează
Pe banca rece a călătorului febril
Lipesc un emoticon zâmbind și cu ochii spre cer.
Poate învățăm să ne desenăm zilele altfel.
Trec pe lângă treptele intrării în biserica din cartier…
Peste o duzină de chiștoace de țigară, 
Poate semn al nerăbdării,
Al emoțiilor întâlnirii cu Dumnezeu.
Iar eu, tot merg spre strada cu becurile adeseori furate.
Undeva, într-un apartament din apropiere
Un plâns funebru acoperă o manea redată în buclă
Și tot ce-mi doresc este puțină lumină.
Un alt înger de rumeguș devine torță
Pentru cel dus și pentru mine.
Acasă, ca într-un exercițiu de contabilitate primara
Liniștit, îmi voi număra îngerii.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

i.colnect.net

Vom pleca toți

Vom pleca toți
Fără a putea privi peste umăr,
Simurghul întors din poveste,
Scaunul în care vor lovi valurile
În absența poetului,
O cafea în care nu mai vede nimeni
Umbrele albind
Așteptând măcar un visător,
Să-l îndepărteze de Grădina Hesperidelor.
Pe singurul clopot din oraș
Au rămas câteva cucuvele
Păzind amintirile
Celor pomeniți cândva
La lumina lumânărilor
La ultima întâlnire cu Poezia.
Vom pleca toți
Fără a putea privi peste umăr
Dacă mai deschide cineva
O carte de Bukowski.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

wallpaperflare.com

Știre pe scurt

Porumbeii păcii
Au fost îngropați
Cu onoruri militare.
Totul s-a desfășurat discret
În prezența lui Dumnezeu,
La marginea lumii.
În semn de omagiu
Stelele au rămas aprinse
Pe cealaltă parte a cerului
Unde îngerii împart înlăcrimaților
Noi haine ale răbdării.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

tuisnider.com

„Dragule, nouă nu ne plac amănuntele”

            Mie îmi plac amănuntele. Ele fac diferența dintre o mișcare oarecare pe un trotuar prăfuit și grația unei balerine într-un spectacol stradal, dintre culoarea unei firme luminoase și nuanța unui cer la apusul soarelui, dintre o privire atentă la actorul cu replica-i șoptită la căderea în admirație, anesteziat de ochii ei, de părul ca un voal de întuneric. Da, îmi plac amănuntele, în general. Și i-au plăcut și

poetului Vasile Petre Fati: „Sunt fluturi care se aseaza pe miinile mele/ Sunt zile cind nici eu nu mai exist./ Piinea s-a terminat ! ziua s-a sfirsit!/ Deschid ușa casei, cer apă verișoarei mele./ Am grijă să nu ating raftul cu flori,/ Am grijă să nu ating cele o sută de piciorușe ale nopții./ Bat în perete încet, bat repede în perete/ Pînă ce cineva de dincolo îmi răspunde:/ Dragule, nouă nu ne plac amănuntele.”
            Pe acest poet l-am cunoscut anul trecut când am cumpărat „Antologia poeților tineri” a lui George Alboiu, editată de Cartea Românească în 1982. El era prezent între „Satul cu lupi” a lui Marin Mincu și dorința lui Dan Mutașcu de a vedea „cum din abstracta agitație a aerului/ se lasă peste valuri/(...) glaciale perechi de cortine, cuvinte...”
            Deși a fost chemat Sus, la mansarda lumii cu circuit închis, cu tot cu poezie, la doar 52 de ani, gândurile lui transformate în semne grafice au rămas prin anticariate și vechi biblioteci care se încăpățânează să reziste în fața altor pasiuni sau hobby-uri contemporane. Vasile Petre Fati este, într-adevăr un om al detaliului care provoacă involuntar deschideri spre profunzimile micilor gesturi, se construiesc universuri în miniatură, fiecare univers cu întâmplarea și efectele ei, universuri paralele dependente unele de celelalte prin sentimente și foste ecouri devenite tăceri și singurătăți: „Iepurele mănâncă gheață ca să trăiască,/ Eu mi-am ars poemele ca să nu plâng./ Alții visează cai dar a doua zi își mănâncă pâinea zilnică./ Nimeni nu crede că moartea seamănă cu o păpădie.// După apusul soarelui sunt mulți care-ți bat la ușă./ Nu trebuie să deschizi decât păsării Arheopterix./ Ceilalți spun c-o să fie bine într-o zi,/ Doar unul singur te privește printr-o vitrină de sticlă.// În parc bolnavii își pun termometrele. Mercurul/ Urcă, mercurul e acolo ca o floare de cartof./ Când mătușa Zenovia plânge și scrie scrisori lungi/ Cu o flacără de chibrit urmărește-i lacrimile.” (După apusul soarelui, vol. Amănuntele, 1984). În versurile lui Fati se prăbușesc și se reclădesc lumi în lacrimi risipite în locuri comune, pe străzi, la marginea urbei, „la gurile de canalizare ale orașului” (Corp comun): „Frumoasa poloneză plângea atât de ușor,/ I-am dat țigările mele și-am râs./ I-am dat fularul meu ca o bătrână cazemată/ În care puteți să trageți cu toții./Când vântul se porni apoi i-am zis:/ Acum nimic nu ți se mai poate întâmpla./ Dar când furtuna începu să bată/ Am fumat toate țigările de peste zi./ Prin ochelarii ei de soare se vedea/ Cum se scufundă-n larg vapoare./ Cineva îmi făcu semn: nu se poate/ Altcineva îmi spuse: totul se poate./ (...) Când poloneza ochii albaștri-i închise/ Eu nu mai eram. Plângea atât de ușor.” (Frumoasa poloneză)
            În majoritatea poemelor sale, întâmplările diverse, care trecătorului simplu îi sunt episoade de normalitate socială, poetului Vasile Petre Fati i se dezvăluie ca elemente tulburătoare, neliniști care resuscitează conștiințe. În jurul poetului, toate obiectele au un sens, un rol în trecerea lui însingurată prin lume, mai ales în așteptarea morții care îl tensionează vizibil: „După ce închid ochii văd peretele alb,/ El este acolo ca un căluţ de munte,/ El nu mă părăseşte, el nu spune:/ Acum totul s‑a sfîrşit, Petre./ Cu mîna îl ating în somn. În locul acela/ Răsuflarea mea a făcut un mic semn,/ Ceva ca paiul, ca picioruşele de păianjen./ Acum nu-l mai poţi şterge./ Îl lovesc cu pumnul, îl ating,/ Peretele alb ca burta unui peşte./ Doar sus e un tablou cu cîini/ Din care se vede că nu sunt singur./ Eu voi închide ochii, eu voi lovi cu pumnul,/ Peretele alb va fi acolo/ Cînd moartea va veni la mine cu-o mică oglinjoară/ Şi-mi va spune: priveşte-te, Petre“ (Peretele alb).
            Surprins sau nu de cele care s-au oglindit înainte de plecarea sa definitivă, tulburat în fața bănuitului, dar necunoscutului moment al trecerii dincolo de pragul lumii maculate, noi nu putem decât să bănuim ce i-ar fi putut răspunde morții: să mergem, sunt doar un poet!
 
material semnat de Gabriel Dragnea și apărut în revista Sud, nr.5-6 (mai-iunie 2022)
 

Cu gândul la un nou poem...

 
Nu vă parcați iluziile
Pe dreapta mea sufocată,
Lipsită de reacție în fața celor
Care scandează pro tăcere.
Gândiți-vă că sunt un om singur
Designer de ecou printre cuvinte.
Dintr-o boxă veche, Chopin
Își reia o nocturnă în plină zi.

Nu! Nu îmi lăsati dezamăgirile
Din privirile voastre casante
Pe stânga mea încruntată,
Obosită de atâta îngenunchere
În fața culorilor înrămate.
Eu încă citesc versuri
În fața unor statui - poeți rătăciți -
Mari necunoscuți din parcul
Cu tăceri și oameni-umbre.
Cu gândul la un nou poem
Aștept ziua despietrificării lumii.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă"

timesofmalta.com