„Cenușa verii” s-a așternut în aprilie

Am întâlnit cu câțiva ani în urmă un gând al lui Fernando Pessoa care spunea astfel: „Să fiu poet nu-i din ambiţii, e-un fel al meu de a fi singur". Nu știu câți dintre poeți au gândit astfel vreodată, dar un lucru este cert, poeții trăiesc un soi de însingurare care le permite și îi legitimează să fie acei deosebiți nebuni ce șlefuiesc vise și le aștern sub pleoapele obosiților de rutină și de atâtea nuanțe de gri din privire. Poeții sunt pictori de cuvinte, creatori de pasteluri scrise, tablouri pentru ochii rătăciți în neculoare. Victoria Milescu este exact genul de creator care, din punctul meu de vedere se identifică perfect cu cele descrise mai sus.

Victoria Milescu

„Oare mai poți tu, inimă obosită/ Să te ridici trufașă, să luminezi/ pe cel mai curat să-l găsești, să-l păstrezi/ pe raza lunii să cânți răstignită?// Oare mai poți tu, inimă să visezi/ în zarea lumilor curgând înflorită/ către furtuni să strigi nechibzuită/ între ispite să alegi și să pierzi?// Oare mai poți tu, inimă să dezmierzi/ mâna ce te va smulge-ncordată/ și îți va stoarce aprig mugurii verzi// Hrănind rana nopților în lacrimi scăldată/ și în propriul sânge iar să dansezi/ înjunghiată de-o stea, înc-o dată?...” (Înjunghiată de-o stea, pag. 132)

Poeta Victoria Milescu este aceea care în data de 21 aprilie 2015, la Librăria Mihail Sadoveanu din București a reușit cu harul care i-a fost hărăzit să aștearnă o frumoasă „cenușă a verii” într-un aprilie condamnat la visare și dragoste prin poezie și vers autentic.

            Nici nu bătea ceasul ora 16:30 (deși lansarea de carte era programată la ora 17:00) și, deja, la intrarea în Librăria Mihail Sadoveanu de pe Bd. Magheru își făceau apariția primele buchete de flori care își căutau cu nerăbdare destinatarul. Cu fiecare clipă care trecea, sala special amenajată pentru astfel de manifestări culturale devenea tot mai neîncăpătoare, scaunele devenind pentru scurt timp actori principali într-o piesă ce se joacă doar pentru o seară,  așteptată cu sufletul la gură. În față, la masa celor ce cuvântă se verifică notițe, se fac însemnări suplimentare și, din nou flori care își găsesc loc alături de cărțile autoarei, ca într-o reuniune de familie.

N. Georgescu, P.Romanescu, L. Gruia

Cum spuneam, în față se pregătesc pentru a vorbi despre carte, dar și despre activitatea autoarei scriitorii Nicolae Georgescu, Lucian Gruia și traducătoarea Paula Romanescu. Actrița Doina Ghițescu, invitată pentru a citi din poemele sărbătoritei cu dicția-i și amprenta vocală impecabile și inconfundabile, a dat tonul acestui maraton de lectură și aprecieri critice pe marginea volumului „Cenuşa verii/ Les cendres de l’été” (Editura eLiteratura, 2015).

            Scriitorul Nicolae Georgescu a abordat poezia Victoriei Milescu analizând impactul traducerii și păstrarea sensului cuvântului gândit și exprimat în scris de autoare. Faptul că prin traducere, la modul general,  se pierde sau nu din profunzimea mesajului, că anumite expresii sau sintagme literare sunt perfect traductibile, iar altele prin tălmăcire își pierd sensul, simbolul și gravitatea gândite inițial, toate acestea sunt riscuri asumate în procesul de traducere a unui text.

Despre poeta Victoria Milescu, în toți acești ani ai activității domniei sale s-a scris mult, cerneala scursă în paginile revistelor literare aducându-i aprecieri juste pe marginea calităților ei de scriitoare originală, consecventă în publicarea materialelor proprii și modestă în fața laudelor binemeritate. Despre cartea poetei, Lucian Gruia a consemnat următoarele: „Până la publicarea recentului volum de versuri, „Cenuşa verii/ Les cendres de l’été” (Editura eLiteratura, 2015), Victoria Milescu ne-a obişnuit cu o poezie de idei, de multe ori de atitudine civică, scrisă în vers liber (...) Noul volum al poetei, tipărit în ediţie bilingvă, tradus în limba franceză de Ion Roşioru, supervizat de Paula Romanescu, reprezintă o

N. Georgescu, P. Romanescu și V. Milescu

schimbare stilistică majoră în repertoriul bogat al autoarei. Dacă celelalte volume erau scrise în vers liber (cu rare excepţii), „Cenuşa verii” ne surprinde prin epode alcătuite îndeobşte din patru distihuri concepute cu ritm şi rimă. Rimele sunt bine alese, rare, îndeobşte între cuvinte care marchează părţi gramaticale diferite: substantiv cu verb, adverb sau adjectiv. Tema principală a volumului o constituie dragostea, în special neîmpărtăşită:  „Ce bine că plouă şi pot să merg prin ploaie afară/ Iar lacrimile curgând pe obraz tot ploaie să pară” (Plouă, pag. 24). Volumul stă sub semnul acvatic, feminin şi intimist din punct de vedere al structurilor antropologice ale imaginarului: „Plouă, Vic. Şi ploaia asta parcă seamănă cu tine/ E şi caldă, e şi rece, e de rău, e şi de bine” (Ploaie, pag. 44).

Pe aceeași temă a traducerii cărții, poeta Paula Romanescu a subliniat relativa ușurință cu care aceasta s-a produs tocmai datorită construcției versului, simplu, fără metafore rigide și fără termeni care să alunge căldura și emoția unui sentiment sincer, natural și, pe alocuri sfâșietor, așa cum îl regăsim, de exemplu, în versurile poeziei „Aș vrea” (pag.104): „Aș vrea să murim într-o zi/ În floarea de mac sângerând pe câmpii(...)/ Aș vrea să murim sub argintul din ploi/ Cenuși orbitoare să fim amândoi/ Aș vrea să murim ca și cum nici n-am ști/ În râul ce crește în noi zi de zi”.

Finalul acestui episod literar-editorial i-a aparținut, așa cum era și normal poetei Victoria Milescu. Aceasta a făcut un mic slalom printre amintiri evocând cu drag și emoție vizibilă momentul debutului literar din 1978 în Revista Luceafărul și mai apoi cel dublu-editorial din 1988, cu volumele „Prier” și „Argonauții”, dar și perioada activității sale în rândurile celor două grupări literare, „Cenaclul de luni” condus de Nicolae Manolescu și „Numele poetului” al lui Cezar Ivănescu. Pentru atmosfera și modul de lucru, datorită atitudinii, acelui „quelque chose” pe care îl avea poetul Cezar Ivănescu, poeta Victoria Milescu a recunoscut cu o oarecare nostalgie apropierea, empatia mai mare față de gruparea literară „Numele poetului”.

alături de V. Milescu

Despre scriitura Victoriei Milescu, de-a lungul timpului şi-au exprimat punctul de vedere Romul Munteanu, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, Octavian Soviany, Aureliu Goci, Radu Voinescu, Constantin Cubleşan, Victor Sterom, Mariana Filimon, Radu Cârneci, Valeria Manta Tăicuţu, Florentin Popescu, Constantin Abăluţă, Const. Miu, Gheorghe Istrate, Lucian Gruia, Ion Murgeanu, Emil Lungeanu demonstrându-se astfel că, acolo unde există poezie adevărată, alături stau aprecierile și îndemnurile pentru încă un pas. Și, iată că, după atâția ani de la debut, după atâta trudă pe eșafodul poeziei, unde singurele care pot tăia până la lacrimi sunt doar cuvintele, putem recunoaște și sublinia încă un nume al poetului: Victoria Milescu.

material realizat de Gabriel Dragnea cu ocazia lansării volumului bilingv „Cenuşa verii/ Les cendres de l’été” (Editura eLiteratura, 2015) al poetei Victoria Milescu.

Panait Istrati într-un mormânt vandalizat

 Pe 16 aprilie s-au împlinit 80 de ani de când scriitorul și gazetarul Panait Istrati a părăsit această lume, care i-a oferit de-a lungul vieții atât bucurii, dar și tristeți care i-au marcat existența lui de om și persoană creatoare.

mormântul lui Panait Istrati

 Sunt mulți care știu despre aplecarea mea asupra textelor literare și publicistice ale lui Panait Istrati.  Recunosc că am intrat în contact cu opera lui destul de târziu, în 2002,  momentul „întâlnirii” mele cu cel care avea să devină apropiatul lui Romain Rolland fiind rezultatul unei curiozități nefructificată, din păcate, în timpul studiilor pre-universitare. Dar, câțiva ani mai târziu, această curiozitate a prins, totuși, rădăcini. Profesorul meu din facultate, Arie Grunberg Matache, căruia îi port un deosebit respect, a fost cel care m-a îndemnat să îmi fac curaj pentru a-l căuta, descoperi și înțelege pe scriitorul brăilean. Dând curs îndemnului, cu o ușoară teamă am început să caut peste tot, să descopăr, să pătrund în universul gândirii lui, un univers atât de natural și profund, sincer  și tulburător. În scurt timp am simțit nevoia de a mi-l apropia tot mai mult, îl doream tot mai prezent în conștiința mea. Astfel că, iată, după mai bine de 10 ani, încă mă hrănesc  cu ceea ce a reușit să (ne) lase ca hrană spirituală, atât de proaspătă, atât de vie.  Acum, mai mult decât oricând se aud ecourile gândurilor lui scrise cu atâta amărăciune, revoltă și cu sete de adevăr și dreptate:  „Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi, dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei care ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere” (Spovedanie pentru învinși, Ed. Dacia, 1990, pag.31).

mormântul vandalizat

            Cu trei zile înainte de împlinirea celor 80 de ani de la plecarea la cele veșnice, m-am dus la Cimitirul Bellu, la mormântul celui care a privit succesul din Franța al Chirei Chiralina de pe schelele muncitorești, unde lucra pentru o recompensă de 32 de franci și 50 de centime. Am fost la el în semn de respect și prețuire. Pentru că modelele reale, care au trasat cândva cărări, nu trebuie și nu pot fi uitate.  Sunt personalități care au schițat alei pentru pașii celor dornici să le păstreze și să le dezvolte. Din păcate, toate aceste cărări și poteci sunt bătute mărunt sau în grabă de oameni mânați de interese individuale minore, lipsite de substanță, dar și de interese majore ale anumitor grupuri politice, angajate în fața străinătății să dizolve ceea ce a mai rămas de preț acestei societăți românești: identitatea ei culturală și istorică.

Trist este că sunt personalități care nu își pot găsi liniștea nici în mormânt. Una dintre acestea este și Panait Istrati. Nu a fost de ajuns că acesta  a fost pus la zid și pe nedrept executat moral, atât în fața societății culturale din România, cât și din străinătate. Nu au fost suficiente defăimările și amenințările cu moartea!  Iată că și acum, după 80 de ani de absență fizică a celui care „a pus în acord cuvintele cu faptele sale” (Jacques-Henri Levesque în publicația Orbes, Nr.1, 1933) dezinteresul , nesimțirea, indiferența, mitocănia  și aroganța clasei politice și a celor puși în funcții publice sunt la fel de vii, caustice și tot mai vizibil împărțite în egală măsură  omului simplu, dar și artistului, fie el decedat sau încă viu, „pipăibil cu mâna”. 

Odată ajuns la locul odihnei trupești a scriitorului Istrati am observat cu stupoare, atins în același timp de îngrijorare și dezgust că mormântul a fost vandalizat. Pe placa-monument este sculptat un citat din Panait Istrati:  „În negura vieţii, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de îndreptare.  Am crezut totdeauna că arta este în stare să schimbe, în curgerea viacurilor, faţa urâtă a lumii. Din toate valorile numai ea cuprinde mai multă dragoste și nu ne înşală niciodată”. Despre ce vorbește preferatul meu aici? Despre artă? Despre lumină, valoare și dragoste, elemente care pot schimba fața urâtă a lumii? Îmi este teamă că pentru a putea schimba această față urâtă a lumii trebuie să existe toate acele aspecte enumerate mai sus. Consider că, privind în ansamblu toate societățile lumii, nu doar societatea românească, într-o proporție covârșitoare nu se mai lasă ghidate de lumină, dragostea este expusă în piețe publice, cronometrată, „fin analizată” și clasificată în Cartea Recordurilor ca sentiment de mare preț purtând titlul „Cel mai lung sărut al anului”. Despre valoare, credință, autenticitate și talent  ce am mai putea spune? Ele încă există dar, din păcate recunoscute doar pe bancnotele fiecărei țări în parte. Ne bucurăm că încă îi mai ținem strânși între degete pe un Nicolae Iorga, George Enescu,  Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu, Caragiale sau Eminescu. Dar, din păcate, nu pentru a le citi viața și opera, ci pentru a negocia calitatea și cantitatea mocirlei și a gunoiului în care alegem cu bună știință să ne scăldăm.

Revenind la descrierea monumentului funerar, deasupra citatului inscripționat în piatră ar fi trebuit să existe bustul scriitorului şi medalionul mamei sale, ambele fiind creaţia sculptoriței Miliţa Petraşcu, ambele furate. În ideea în care toate aceste plăci, busturi și medalioane sunt vândute pentru satisfacerea anumitor vicii sau poate chiar pentru achitarea unei facturi la lumină, nu m-ar mira dacă ar dispărea medalioanele cu propriile chipuri de la mormintele lui Eminescu, Zaharia Stancu sau George Coșbuc.  

Nu îmi rămâne decât să mă întreb un lucru: am putea oare să refacem ceea ce se distruge, în condițiile în care nu suntem în stare nici măcar să păstrăm ce avem?

            Despre evidențierea și promovarea tuturor acelora care au dat de-a lungul anilor plus valoare acestei Românii, acum înecată în indiferență și uitare, consider că este nevoie de o implicare social-administrativă reală, concretă.  Dar, pentru asta este necesară  o resuscitare continuă a conștiinței din fiecare dintre noi, care avem zilnic pretenția de a trăi „ceva mai bun, mai omenesc”.

articol semnat de Gabriel Dragnea

Ca într-o rugăciune în vechi și-ascunse schituri

Am primit cu ceva timp în urmă cartea “Sfeșnic în rugăciune” a poetului Traian Vasilcău. Am citit-o și recitit-o și, parcă tot mai aproape de suflet se cuibăresc gândurile, destăinuirile și, uneori, sentimentele de neputință în fața timpului care zidește și dărâmă în același timp, care aduce bucurii odată cu nașterea și lacrimi în pragul morții.

poetul Traian Vasilcău

Versurile poetului Traian Vasilcău tulbură, răscolesc și seceră neliniști. În multe dintre poemele sale poetul îndeamnă la calea cea dreaptă scăldată în Lumina ce ni s-a dat. Acea Lumină pe care o ascundem inconștient în cotloane întunecate ale sufletului, pe care o zăvorâm fără regret refuzând și, în timp, uitând care este rolul trecerii noastre prin Viață.

“Care popor? Negânditoare plebe,

Care-a iubit o clipă și-a uitat,

Un trib civilizat, modernizat,

În care dorul desfrânării fierbe”. (Manifest veșnic actual, pag. 52)

Dar, poetul nostru este activ în România de dincolo de apă și e conștient de rolul pe care îl are de a înveșnici sentimentele în vers, de a înrădăcina în poeme teme și motive profunde ce îndeamnă la meditație și la aprecierea frumosului vieții, a valorilor spirituale care se pierd printre pașii grăbiți ai oamenilor.

”S-a profețit Lumina. Pot să fiu

Ce n-am fost încă-n veacul moștenit.

Și-n templul de smerenie zidit,

A treia zi din moarte pot să-nviu.

Am plâns și-n mine mahnele s-au stins

Și-n lacrima lui Christ prea suferirea

Îmi caut ca să-mi aflu mântuirea

Și-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea

Și-apus în toți, să fiu de raiuri nins ! (pag. 5)

Autorul ”Sfeșnicului în rugăciune” este într-o permanentă căutare a unei noi trepte spre desăvârșirea spirituală care (te) apropie de Creator.

Plecând de la expresia celebră, folosită sub diverse forme, ”câtă iubire, atâta suferință”, iată că, și poetul Traian Vasilcău este conștient că drumul spre Lumina cea Veșnică și Raiul promis este unul presărat cu obstacole și încercări diverse ca într-un labirint inițiatic. Dar, până a ajunge să îmbrace straiele Luminii, omului, în jocul de umbre al lumânării îi este dat să spere prin smerenie și rugăciune că va rămâne, măcar pentru o clipă o parte din taina lui Dumnezeu.

” Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea,

Mă leagănă în brațele-I și zic:

<<Din tronul Suferinței nu abdic>>.

Îmi dă săruturi, cât nu vede zarea,

Da-n zori se duce, suspinând din greu,

În gazda ochilor lui Dumnezeu”. (pag. 7)

Traianus nu este doar un arhivar al dorințelor și gândurilor pătrunse de mister și taină, este și un dascăl supus căruia conștiința învăluită în Credință și Dragoste îi dictează să fie îndrumător spiritual pentru tot ce reprezintă viața în juru-i, împlinind astfel și sarcina atât de importantă a creștinatății : Părtașia.

”Învăț tăcerile să spună

O veșnicie în Iisus.

Învăț cuvintele să spună

Mirările ce-au fost și nu-s.

Învăț garoafele să spună

Cât de etern, Doamne te cânt

Și-n mine-aud cum se adună

Marile logosului sfânt,

Și-atunci, avid de întregime,

Învăț să nu mai știu de mine”. (pag. 50)

Ultimele două versuri de mai sus mă trimit cu gândul la pilda biblică a bogatului căruia Iisus îi propune să vândă tot ce are și să îl urmeze. Personajul nostru dat ca exemplu deținea informația și respecta cu strictețe toate poruncile lui Dumnezeu. Era un model în societatea vremii prin atitudine, comportament și mod de viață. Dar, cu toate acestea, îi lipsea un lucru: renunțarea la sine, implicit la cele agonisite. Nu știu dacă, în final, acest om înstărit s-a conformat cerinței, important este că, pentru poetul Traian Vasilcău dăruirea de sine, devotamentul absolut sunt calități supreme pentru omul netrecător superficial prin lume.

În toată această carte nu există poem care să nu atingă, măcar aluziv, prin intermediul simbolului, aspectul religios, amprenta credinței și descoperirea bucuriilor acesteia. În poemul cu miros fin de baladă populară, autorul ne împărtășește, cu simplitatea specifică acestui gen de creație, trăirea rugăciunii și efectele ei vizual și senzorial afective.

” Îmi amintesc de maica mea

Cum sta-ngenunchi și se ruga,

Și ceru-n fața-i cobora

Să nu se roage singurea.

Și-n clipa când se ridica,

Cerul la loc se înălța,

Iar lacrima pe fața sa

Ca diamantul strălucea,

Și de smerenii mâna-mi grea

Binecuvântu-i culegea”. (Diamantul binecuvântării, pag. 51)

Pentru a reliefa prospețimea gândului sădit în versul care curge-nșuvoiat ca o neliniște intensă interioară m-am oprit asupra versurilor din ” Psalm pentru îngeri”. Ca-ntr-o rugăciune a călugărilor din vechi și ascunse schituri unde, poate, doar păsările cerului mai poartă pe aripi praful orașului, și în acest poem regăsim nevoia de dragoste, o solicitare vie, strictă și niciodată suficientă:

volumul autorului cu dedicație

” Doamne,

Carele mi-ai dat toată tristețea

Ce-o suport

Și toată bucuria ce n-o pot duce,

În fața smereniei Tale

Îți cânt

Cu glas nevindecat de cruce (…)

Doamne,

Carele mi-ai dăruit toată lumina

Ce n-o pot merita

Și toată durerea

Care mă-nveșnicește-n altarele ei,

La picioarele-Ți cad

Și rog să dai ordin

În zori

Să ningă cu dragostea Ta

Peste îngerii mei !” (…, pag. 44)

Toată cartea are în conținutul ei poeme care merită atenția și aprecierea acelora care știu să recunoască versul religios autentic. Un poet, așa cum este Traian Vasilcău, nu putea să nu dedice măcar un poem celui care a fost – și încă există prin versurile sale de o greutate deosebită, prin simboluri, semnificații și metafore sculptate în trup de ceruri, Grigore Vieru: fiul

poetul Traian Vasilcău

României rănite de o apă ce-și dorește punte.

” O, el e-un crin pe care-l scapă cerul,

Rugându-ne sa i-l întoarcem cânt.

Deschideți geamul, a-nflorit Vieru,

Frumos ca un poem doinit de vânt (…)

De-acum va fi să fie numai cânt

Și mâine-n zori, trezind oarbe morminte,

La braț mergând, pământ lângă pământ,

Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte” (Nins de cuvinte, pag. 52-53).

Am primit, așadar, cu drag această ”salbă de lirice”, dar bucuria mi-a fost și mai mare după ce am pătruns în universul sincerității poetului, m-am hrănit cu glasul lăuntric al acestuia, descoperindu-I harul care a generat atât de natural și necesar acest manifest de credință autentică.

Gabriel Dragnea, impresii de lectură la volumul de poezii ”Sfeșnic în rugăciune” de Traian Vasilcău.