Privirea din Duminica Învierii

Atunci s-au hotărât pietrele să tacă...

Pașii noștri călcau tot mai nehotărât

Pe un pământ care tremura lăcrimând pe sub stânci

De unde nimeni nu-și putea potoli setea.

Ne ridicam brațele spre un cer fără nume

Strigând numele celor nenăscuți.

fineartamerica.com

Și am deschis Cartea Amintirilor,

A trăirilor ce și-au cunoscut trupurile,

Gurile ce dezlegau tăcerile, plăcerile,

Vorbele ce nășteau ecou peste generații,

Ecoul lui VREAU, șoapta lui POT,

Un tot s-a clădit peste ani și surpat de neliniști.

Triști ne sunt ochii ce-și caută dorul,

Fiorul în Cartea Amintirilor.

Da, atunci s-au hotărât pietrele să tacă...

Da, atunci, cu toții ne-am pierdut aripile

Când ne-am dorit să uităm zborul

Printre pașii mult prea grăbiți, ruginiți

Și obosiți care ne striveau strălucirea.

Ne-a rămas doar privirea din Duminica Învierii

Ascunsă, curată și nepătrunsă de întunericul criptelor,

Mormintelor construite de neșansă.

supremeboundlessway.com

Aceștia sunt ochii noștri care vă oferă ultimele priviri

Păstrate în taină între copertele Cărții Amintirilor.

E ultima voastră șansă de a redeveni vii,

În suflet copii și corăbii peste mări pustii...

E ultima noastră șansă de a ne recupera aripa,

Clipa și dorul,

Să încercăm să ne reamintim...

Zborul.

wallpaperuser.com

„Ultima mea carte va apărea la cinci ani după moarte”

interviu cu scriitorul Adrian Marino

(5 septembrie 1921 - 17 martie 2005)

Cineva spunea la un moment dat că, dacă Adrian Marino ar fi fost autor doar al lucrărilor închinate lui Alexandru Macedonski, “îşi merita cu prisosinţă locul de frunte între marii restauratori de valori literare incontestabile. Cel căruia îi datorăm în bună măsură cunoaşterea dimensiunilor celor adevărate ale personalităţii şi operei lui Macedonski este Adrian Marino”.

- Domnule Adrian Marino, activitatea dumneavoastră literară a cunoscut de-a lungul anilor o serie de neajunsuri şi obstacole de tot felul. V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la scris?

- Chiar dacă au fost opt ani de închisoare, şase de deportare şi 20 de ani cu interdicţie de semnătură a vreunui articol, nu m-am gândit o clipă că aş putea să mă retrag din activitatea literară. Mulţi ani, după 1963, când am fost eliberat din deportare, n-am avut nici o poziţie socială în România, slujbă sau sarcină oficială. Din contră, am refuzat să fiu numit academician, doctor honoris causa sau să mi se facă volume omagiale. Toate aceste consacrări sau distincţii sunt sub egida unor instituţii conduse de oameni care aparţin sferei politice nociv dominante.

- Spuneaţi cu ceva timp în urmă că încercaţi să profitaţi cât mai mult de ultimii ani de activitate intelectuală pentru a transcrie în volume toate ideile dumneavoastră. Au existat proiecte pe care nu le-aţi finalizat?

- Nu, dar ipoteza nu poate fi total exclusă. De exemplu, acum lucrez la o carte, care se va numi „Libertate şi cenzură în România”, lucrare foarte importantă pentru mine, pe care am început-o acum un an. Ea conţine pagini de istorie a ideilor, care urmăresc să demonstreze că tradiţia gândirii liberale în ţara noastră este mai veche decât momentul 1848.

Rev. Vatra Veche, august 2013

- Ce v-a determinat să scrieţi această carte?

- Am dorit s-o scriu din două motive. Primul este experienţa personală. Am fost cenzurat cu „Viaţa lui Macedonski”, care fusese anunţată în 1946, în „Editura Fundaţiilor Regale” şi a apărut 21 de ani mai târziu, în 1967. Al doilea motiv este acela că, în paginile cărţii vreau să realizez o demonstraţie, care să dovedească existenţa obstacolelor împotriva libertăţii de expresie. Ea va apărea, posibil, la sfârşitul acestui an sau sigur la începutul lui 2005. Fragmente din lucrare au fost deja publicate în revista „Observatorul cultural”.

                                                                                        

- În ce relaţii sunteţi cu lumea literară actuală?

- Aceste relaţii sunt aproape inexistente, sunt foarte reci. Mulţi dintre scriitori au rămas cu reflexele epocii ceauşiste. Nu spun că este vina lor personală, ci este efectul anilor în care s-au format. Eu m-am format într-o altă epocă, într-un climat din perioada interbelică, total diferit de al lor. La ora actuală există preocuparea aceasta pentru publicitate, pentru ideea punerii în valoare a unui autor sau altul. Cărţile sunt recenzate în funcţie de autori, de poziţia lor în viaţa literară sau în societate. Bătălia se dă, în ultimă instanţă, între cultura oficială şi cultura liberal-alternativă, care trebuie să ţină piept cenzurii, încă prezente, directivelor şi ierarhiilor oficiale.

- Care este cel mai important titlu scris de dumneavoastră şi care vă este cel mai aproape de suflet?

- Cea pe care am scris-o acum trei ani şi care nu am publicat-o nicăieri: „Viaţa unui om singur”. Cartea este o biografie culturală, este viaţa mea intelectuală, pornind de la debutul din 1939, în „Jurnalul literar”, şi până în 1999. Lucrarea este una dintre cele mai lungi autobiografii româneşti şi nu va fi publicată decât la împlinirea a cinci ani de la moartea mea. Este un mod de a mă apăra, deoarece paginile conţin o lume proprie, dură, neadaptată, plină de adevăruri netrunchiate din lumea literară, care cu siguranţă că vor deranja. Ea va fi publicată postum, pentru că nu vreau să nasc polemici, care la noi eşuează întotdeauna în dispute personale, pline de insulte şi atacuri joase, care nu se ridică la nivelul discuţiilor de idei.

interviu realizat telefonic în 2004 și publicat în volumul „27 Dialoguri – Construcții incomplete”, Ed. Tiparg, 2013

Serată literar-artistică - muzică, poezie, pictură și lansări de carte

          Vineri, 21 februarie, începând cu ora 18:00, la Hanul Negustorilor din București va avea loc o serată literar-artistică unde am fost invitat să spun câteva cuvinte despre cartea „Aceeași lună peste sat” a scriitoarei Florentina Loredana Dalian. 

               În cadrul acestei serate se vor mai regăsi recitaluri de muzică și poezie, o expoziție de pictură, prezentări de carte și decernări de premii. 

Pentru cei care doresc o evadare din rutina cotidiană, acesta este momentul potrivit.

 

„Nu mă interesează cititorii”

interviu cu poetul Paul Daian

(n. 4 august 1954)

webphoto.ro

Poetul Paul Daian este prezenţa cea mai decorativă a „Târgului Gaudeamus - Carte de Învăţătură”. Strigând în gura mare printre vizitatori, cu mustaţa şi barbişonul vopsite, cu o veche trompetă în mână şi un cocoş pe pălărie, Paul Daian este gazda şi mascota târgului. De curând, Paul Daian şi-a lansat un nou volum de versuri, „Liderul zidit în lapte”.

- Domnule Paul Daian, sunteţi un poet, dar şi un personaj original. Cum v-aţi descrie în câteva cuvinte?

- Ca să fiu corect şi în spiritul gazetei pe care o reprezinţi, sunt un om independent, trăiesc şi scriu independent şi îmi aleg întotdeauna locul unde vreau să ajung.

- Cum vă percepe lumea nonconformismul dumneavoastră?

- Nu mă interesează. Sunt aşa cum vreau eu să fiu, pentru că nu am bani să pot fi altfel. Dacă aş avea foarte mulţi bani, mi-aş cumpăra o limuzină, în loc de cocoş aş avea un papagal de 10.000 de dolari şi, în loc de trompetă, un trombon de aur.

- De ce aţi ales imaginea de mascotă a unui târg de carte?

- Pentru că asta este structura mea. Dacă vrei să vezi interiorul unui om, îi faci o radiografie, dacă nu, îl pui să se îmbrace. Apoi, sunt poet, iar lumea cărţilor este fascinantă.

- Este acesta un mod de a vă promova?

- Eu nu am nevoie de promovare. Poezia adevărată sau eu nu avem nevoie de aşa ceva. Înfăţişarea mea nu adaugă valoare, ci dimpotrivă, o micşorează.

- Şi nu vă deranjează să fiţi perceput aşa? În ce relaţii sunteţi cu cititorii dumneavoastră?

- Nu. Nu mă interesează nici publicul, nici cititorii.

 

- Dar poezia, pentru cine o faceţi?

- În primul rând, pentru mine. Dacă ajunge şi la cititori, începe să mă intereseze, cât de cât. Însă, de la bun început, cititorii n-au importanţă pentru mine.

- Ce i-aţi spune cuiva, care nu înţelege modul dumneavoastră de exprimare şi vă etichetează ca fiind...nebun?

- I-aş răspunde: „Da, domnule, aveţi dreptate. Sunt nebun. Fiţi milos şi daţi-mi o sumă de bani să-mi cumpăr diazepam, ca să mă tratez”. Să mă lase aşa cum sunt, pentru că şi eu, dacă îl privesc cu atenţie, îl pot considera, ori nebun, ori prost sau mediocru. N-am să-ndrăznesc niciodată să-i spun aşa ceva, decât atunci când mă va călca pe trompetă sau îmi va călca cocoşul pe coadă. Aşa că-l las în pace. Există un proverb chinezesc extraordinar de frumos: „Dacă nu crezi în zei, dă-le pace”.

scurt interviu realizat în 2004 la Târgul de Carte Gaudeamus

“Nu mă implic în stabilirea Premiilor USR”

interviu cu Eugen Uricaru, fostul preşedintele al „Uniunii Scriitorilor din     România”

 (n. 1 noiembrie 1946)

Antonio Lobo Antunes, Eugen Uricaru, Amos Oz și Izmail Kadare

- Domnule Eugen Uricaru (foto: al doilea, de la stânga la dreapta), cum se desfăşoară pregătirile pentru decernarea premiilor din acest an?

- Decernarea premiilor este un eveniment important pentru USR, în care eu mă implic. Premiile sunt date de un juriu şi n-am intervenit niciodată, nici măcar în camera în care îşi desfăşoară lucrările. Ştiu doar că Eugen Negrici este preşedintele juriului. Consider că este normal ca juriul să aibă autonomie, să judece fără nici un fel de influenţe. Anul acesta vom avea surprize, se va da câte un singur premiu pentru fiecare gen, ceea ce este o noutate, dar şi “Premiul Naţional de Literatură” şi “Opera Omnia”, plus alte premii speciale.

- Cum ajută USR scriitorii aflaţi în dificultate?

- Avem un program social, care este destul de complex. Comisia socială din cadrul USR-ului acordă aproximativ 40-50 de milioane pe lună, nerambursabile, care se împart în funcţie de gravitate, scriitorilor cu reale probleme sociale. Mai avem programul prin care 130-140 de scriitori din toată ţara iau masa gratuit la diferite restaurante cu care am realizat contracte. Pentru cei care se deplasează greu, valabil doar în Bucureşti, din păcate, o maşină le duce zilnic mâncarea acasă.

- Ca preşedinte al Uniunii, aţi făcut compromisuri?

- În viaţă, în general, da. Nu cred că ne-am născut Feţi-Frumoşi sau cavaleri fără pată. Dar, am încercat să pun în cumpănă, ce se obţine şi ce se pierde. Ţin foarte mult la literatură şi atunci când am făcut un compromis, l-am făcut în favoarea ei, în ideea că este mai importantă decât orice altceva.

- Ce regretă cel mai mult scriitorul Eugen Uricaru?

- Că nu am reuşit să-i fac pe toţi colegii mei să înţeleagă că suntem singuri şi cauza noastră este greu de înţeles, că ar trebui să fim uniţi în aşa fel încât literatura pe care o facem să nu fie citită doar de noi, dar mai ales să ne recâştigăm publicul. El nu se recâştigă prin certuri, scandaluri, acuzaţii mai mult sau mai puţin fondate, ci prin valoare reală şi difuzarea acestei valori.

jurnalul.ro

- Plecând de la ideea de valoare si difuzarea acesteia, precum spuneţi, cum aţi caracteriza România culturală de astăzi comparativ cu alte state europene?

- Din punct de vedere cultural, România este izolată. Scriitorii se afirmă cu greu, întâmplarea jucând aici un rol foarte important. Avem exponenţi, dar nu şi o imagine cultural închegată, ceea ce este foarte trist. Nu poţi considera că o naţiune produce doar două, trei personalităţi, care, în definitive nu se reprezintă decât pe sine. Avem nevoie de o imagine coerentă, de o prezenţă masiv culturală pe fondul căreia să apară aceste străluciri. Pentru asta este nevoie de o strategie şi de bani. În Ungaria, editurile germane, în baza unui acord publică anual 40 de titluri de carte maghiară pentru Germania. Asta înseamnă o operaţiune serioasă de imagine.

- Există persoane cu un talent relativ care au obţinut uşor statutul de membru al Uniunii. Este subiectivă selecţia pentru unii şi restrictivă pentru alţii?

- Nu cred. Conform statutului, cu două cărţi poţi intra în Uniune. A fi scriitor nu înseamnă să fii membru USR. Trebuie să scrii cărţi, să ai un public şi să reuşeşti să-l convingi prin talent şi muncă.

- Contează imaginea de vedetă a persoanei, pentru a accede mai uşor în USR?

- Da. S-ar putea să aveţi dreptate, că oameni suntem, supuşi greşelii. Eu sunt foarte nemulţumit de comisia de primire a USR. Nu fac parte din ea şi nu mă amestec în treburile ei. Pentru viitoarea conferinţă naţională de modificare a statutului am propus ideea de a avea un control mai mare asupra modalităţilor de primire în Uniune. Nu există nici un fel de problemă în publicarea a două-trei cărţi de către un scriitor. De aceea se nasc uneori discuţii despre unii sau alţii că au fost susţinuţi pentru a intra în Uniune. Înainte de revoluţie exista o grilă destul de aspră în care şi politicul îşi vâra coada, dar nu cred că au rămas autori importanţi în afara Uniunii, înainte de ‘89. Eu am intrat în Uniune în 1990, fără nici un fel de împrumut făcut vreodată de la Fondul literar. Sunt un om care nu a avut nici un avantaj de la USR.

-Dar, oricum sunt destui care au avut diverse avantaje ca membrii USR…

-Există scriitori care aveau în perioada anilor `90 datorii de sute de mii de lei. Eu am zis că nu este cinstit să ai astfel de avantaje. Unul dintre cei care au beneficiat de avantajele Uniunii a fost şi un mare scriitor, care nu mai este printre noi, Nichita Stănescu. Unii ar putea să spună că pentru Nichita merită să fi pierdut aceşti bani. Da, dar în umbra lui au mai fost şi alţii. USR nu este o organizaţie guvernamentală sau de stat, ea nu primeşte bani de la bugetul statului, întreţine 18 reviste de cultură, are program cultural, social şi internaţional. USR este o organizaţie apolitică.

Am fost atacat spunându-se că noi cheltuim banii poporului. Nu este adevărat. Noi nu cheltuim bani de la buget. Faptul că sunt atacat arată că, ori există neînţelegeri, ori te citeşte lumea. Asta înseamnă că exişti şi până la urmă este un lucru bun.

- Cei care vă atacă în presă credeţi că vor să vă ia locul de preşedinte al USR?

- Chiar îi rog să vină şi să-mi ia locul. Aş fi foarte curios să văd cu ce se prezintă cei care vor asta. Am câştigat prin competiţie şi sper că şi în mai, anul viitor, să fie tot competiţie. De fapt, în tot acest timp mi-am pierdut patru ani din scrisul meu. De ce? Ca să fac bine. Dacă voi considera că mai am ceva de făcut o să mai candidez şi la anul. Colegii o să-mi spună dacă merită sau nu, să termin ce am început. Unii cred că ştiu mai bine decât mine ce trebuie făcut la USR. Îi invit să arate ce au de oferit. Eu nu am făcut contract cu Uniunea Scriitorilor că o să mor aici în birou pentru nişte oameni care habar n-au despre ce e vorba.

 

- La ce lucraţi acum?

- Am în curs de finalizare romanul “Supunerea”. Sper să fie o carte agreabilă, ca lectură, dar şi foarte deranjantă, prin conţinut. O carte despre supunerea noastră a tuturor. Acţiunea romanului începe în 1945 şi se termină în timpurile noastre. Mai am în pregătire un volum de nuvele despre români celebri şi un proiect despre Avram Iancu, primul caz de psihiatrie politică.

fast-interview realizat în 2004 în pauza dintre două întrevederi ale preşedintelui E. Uricaru în biroul său de la Uniunea Scriitorilor