Frumosul asediu al poeziei

impresii de lectură
pe marginea versurilor
poetului Alexandru Cazacu


Creațiile poetului Alexandru Cazacu mi-au fost prezentate, date spre lectură sau citite de autor în cadrul ședințelor literare din cadrul Orizontului Literar Amurg Sentimental – din care am făcut parte amândoi, la un moment dat. Încă din 1995 – anul debutului său literar - versurile i s-au arătat natural, ca-ntr-o proiecție de film dedicată numai lui. Cuvintele și-au găsit

locul rapid și eficient în creații profunde, cu inserții psiho-filozofice, în poeme gândite scurt și percutant. Multe dintre poemele sale, publicate în primii zece ani de activitate poetică sunt poeme cu final menit oarecum să șocheze, să etaleze un final neașteptat: ,,Împlinindu-se tot ce speram/ să se împlinească/ și înțelegând tot ce doream/ să înțeleg vreodată/ mă simt tatuat cu vârsta care o am/ într-un lagăr de reeducare/ a cărui riguroasă împrejmuire/ e chiar libertatea” (Evadatul, din  vol. Mărturie nimănui, pag. 12).
Fără niciun dubiu, poetul, în toate creațiile sale se pierde voit printre propriile umbre, se hrănește cu clipe de așteptare, cu speranțe strânse la piept și hrănite zilnic cu doze mici de răbdare. Numai așa el se poate naște din nou, regăsindu-se puțin mai liber  în lumea plină de realități care sugrumă: ,,Modul în care presimți/ sosirea iernii/ Parcă auzi o femeie/ bătând la ușă/ Alergi să deschizi/ Dar nu e nimeni/ Reîntors te năpădesc/ amintirile/ ca un șir gălăgios/ de majorete”(Nu e nimeni, din vol. Exilul Semiramidei, pag. 48).

Alexandru Cazacu

Gândurile poetului Alexandru Cazacu, așa cum reies din primele lui plachete publicate sunt flash-uri de idei, fiecare idee conturându-se sugestiv și, în același timp, surprinzător ca o plimbare la brațul iubitei, pe timp de ploaie cu piatră: ,,Te-au căutat lucrurile/ Au venit la mine/ Mi-au răvășit odaia/ Și întreaga tăcere/ Au ieșit în stradă/ Lovind trecătorii/ Și locul de întâlnire/ Te-au căutat lucrurile/ Aveau nevoie să plângă” (Absență, din vol. Mărturie nimănui, pag. 29).
Dar, minutele, lunile, anii zboară din ce în ce mai vizibil și, în tot acest timp și gândurile, construcția ideilor poartă altă haină, a amănuntului, a descrierii, a declarativului plin de frământări, uneori plin de regrete. Toate acestea sunt ,,Scrisori către Iulia” (proiect editorial în derulare), frământări și dorințe care au prins glas, parcă revoltându-se în fața tăcerii:  ,, Cum pâlpâie Februarie în ochii tăi Iulia/ prin unghiul de teamă al dimineţii/ când nici o hartă  nu poate şti unde suntem/ şi nici un laborator nu poate reproduce ce a fost între noi/ doar îndoiala pe care o avem/ asupra purităţii cristalelor Swarovski/ va face să tremure din când în când/ economiile bazate pe cunoştinţe/ iar frazele ieşite din noi/ ca dintr-o temniţă/ au rămas un analgezic forte/ pentru senzaţia că am nimerit întâmplător/ în aceste intervale de timp/ unde dincolo de ferestrele fără perdele/ continuăm întâmplări/ ce nu au avut unde să înceapă/ şi-n prin aburul fierbinte/ al cafelei ce ne înconjoară buzele/ înţelegem iubirea drept o pedeapsă rafinată”.

Urmărindu-i cuvintele scrise și ascultând cu atenție ecoul gândurilor așezate blând, fără zgomot, pe file de carte, v-ați fi gândit că poetul Alexandru Cazacu este licențiat în științe economice, având și un master în microsisteme electronice? Cred că nu! Oricare ar fi activitatea de bază a existenței lui, poetul Alexandru Cazacu operează cu aceeași îndemânare și seriozitate, nu doar în domenii tehnice exacte, ci și pe Muntele Helion, sorbind cu sete din fântâna muzelor. El este poetul autentic care, indiferent de vreme și de vremuri se va hrăni cu poezie, va crește spiritual la umbra ei, va scrie poezie și o va oferi fără preț tuturor acelora care cred în frumos și în iubire, sub toate aspectele ei. El este poetul care crede în frumosul asediu al poeziei asupra tuturor baricadelor ridicate, asupra fortificațiilor de gheață ale sufletului care adăpostesc amorțeala și indiferența, tristețea și lacrima.



Alte scrisori către Iulia

1.

Supravieţuitorii vor avea întodeauna dreptate Iulia
când în acelaşi fel ne ispiteşte şi ura şi tandreţea
nu mult după ce totul se retrage în crepuscul
ca un animal domestic
sub înghiontiri discrete
Lumina arde orizontul
şi un pâlc de ereţi spintecă norii
ce se îndepărtează cu încetinitorul de pământ
O gratuitate devine anotimpul
Îmbrăţişările nu se pot păstra decât dăruindu-le
Una după alta zilele se ascund în sinaxar
Simţurile devin mai ascuţite
apa mai limpede ,aerul mai pur
iau totul asupra mea
şi te aştept să vii
a treia zi după înfrângere

2.

Aproape în fiecare zi Iulia trădăm câte ceva
şi în fiecare dintre noi stă închis un altul
ce evadează zilnic şi zilnic se întoarce
înapoi dezamăgit
Doar termometrele se sparg de atâta răceală
ce o provoacă liniştea într-o cameră fără balcon
când dispui de orgolii
ca un conchistador de populaţia băştinaşă
Mă zgârie netezimea feţei de masă apretate
peste care mâinile răsfoiesc jurnale belle-epoque
căutând clipele cu adecarat belle
Plumbul serii apasă cele mai bune intenţii
Sacrificiul îşi pierde garanţia
Semnez în alb angajamente pe care nimeni
nu mi le-a cerut
iar fericirea cumpărată cash
începe chiar să semene puţin cu fericirea
apoi se sinucide ruşinată

material semnat de Gabriel Dragnea

Sărut mâna, mamă!

De suflete deschise la petale şi de oameni vii
Mi-e dor de visele ce-ncet se tot destramă,
De strângerea de mână, de jocul de copii,
Mi-e dor de-mbrățişarea ta de mamă, mamă!

De zborul pescăruşilor prin zări mereu deschise
Mi-e dor de-argintul nopților ce le țineam în palmă,
De gânduri încălzite la lumânări aprinse,
Mi-e dor de-mbrățişarea ta de mamă, mamă!

Toți paşii mi-i hrănesc cu dor de drum, de viață
Când primăvara, cu glas înmugurit ne cheamă
Şi-acelaşi zbor îl simt, ce inima-mi dezgheață...
La Mulți Ani, iubito! Sărut mâna, mamă!

Gabriel Dragnea

Final de scrisoare

Îngerii mei îți culeg lacrimile
Cu care îți spală gândurile,
Şi trupul, şi ochii,
Şi fața care a uitat ce este zâmbetul.
Refuzați de oamenii scăldați în gri
Nu aveai de unde să ştii
Că îngerii mei au fost trimişi înlăcrimați,
Să renască în privirile tale pierdute.
Poate îți vor creşte aripi,
Vei reuşi să zbori spre ceruri interzise,
Să îți culegi culori
Cu care să îți desenezi pe buze şi în gând
O viață nouă.

P.S.:
Cu paşii noştri noi
Sper să regăsim Poarta Veche
Pe unde a ieşit Adam
Tulburat şi întristat,
La brațul vinovat al Evei.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"altHAR-ul lui Cronos"

bestphotosite.net

Dincolo de Helion...

Mi-am pierdut cele două priviri
Neîncețoşate şi clare
Cu care îmi îmbrăcam ochii în zilele de sărbătoare!
Ieri, griul era verde, galbenul era verde şi negrul la fel...
Astăzi, pe străzi observ că s-au născut culori şi nuanțe noi
Şi lumea nu mai ştie în care-albastru să îşi scalde trupul.
Ți-aş mai spune ceva, dar fără să te superi....
Pe Helion, dincolo de nuferi
Pegas s-a rătăcit printre atâtea culori
Şi nu mai putem să ne întoarcem acasă!
Nu-ți fie teamă!
Pe gânduri, doar tăcerea muzelor m-apasă.

P.S:
Sper că ai primit fotografia
Cu mine însetat
Lângă fântâna Hipocrena!

Gabriel Dragnea

Deja vu

Unii spun că nu ar fi bine
Să se întoarcă la tine
Ca-ntr-un vis de zi îmbrăcat în uimire
Momente deja petrecute...
Dar, mă întreb, cu-aceeaşi tresărire
De ce este rău să resimt în glas cântul îngerilor
Şi sub fiecare pas plăcerea drumului
Spre livezile încă ne-nmugurite,
Încă nemărginite din Grădina Edenului?
De ce să nu mă bucur
Când simt sub pleoape
Aceiaşi copii renăscându-se zâmbind
Doar în diminețile înviorate de rouă,
Când sechestrezi tăcerile la umbra dorului,
Când plouă în vechi calendare!?
Sunt eu, acelaşi om uitat între clipe amare
Mângâiate doar de anotimpuri
Care oftează la fiecare răsărit
Pe aripile albatroşilor.

Mai ții minte, la cununia noastră,
Când, primii care au ieşit din biserică bucurându-se,
Au fost fluturii?

messagetoeagle.com

Gabriel Dragnea

72 de minute în tăcere

La început, toți se agitau la porțile închise
Şi nimeni nu ştia să descrie păcatul propriilor aripe...
Mii de clipe se risipeau din ceruri peste oamenii
Care tot aşteptau un răspuns pentru rugăciunile trimise târziu
Şi tot mai pustiu era cerul fără zbor de aripă.
La porțile-nchise, ai mei încă țipă înghețând tăcerile,
Înlănțuind plăcerile, biciuite acum la Zidul Uitării.
Pe chipul mării s-au aşternut atunci 72 de minute de linişte.

Aceea a fost ziua în care s-a votat izgonirea mea dintre îngeri!
Şi-n ziua când n-ai ştiut să mai  sângeri
Am plecat doar cu porumbelul păcii pe umăr.

Gabriel Dragnea

Ultimele trepte

Ultimele trepte

La apus, spre nedoritele zări,
în spatele ascunselor cărări
e-o lume vie ce tresare
cu fiece-ngropare a dorului,
a zborului dezlegat de preoți.
De-acolo, trupuri îngenuncheate,

petub.wordpress.com

doar în dimineți neplânse şi netulburate,
la umbra lumânărilor nestinse
îmi oferă lacrimi de cristal prelinse
din sufletul celor ce-mi iubesc îmbrățişările.
În taină, ca un secret ce trebuie păstrat,
sub lacăt ferecat, ferit de priviri pământene,
de-acolo, din lumea cea vie,
fără ecou în pustie, aceleaşi voci mă cheamă
să le vorbesc despre iubirea născută din plânsul lumii
care m-a născut şi-ncet, lipsită de dor, se destramă...

Pân' la apus, spre nedoritele zări,
în spatele ascunselor cărări
sunt ultimele trepte, luminate şi drepte
coborâte din zâmbet şi dor,
dintr-un război câştigat
cu bețiile îngerilor care au uitat
să se roage pentru sufletul meu.

Gabriel Dragnea