Eu, în umbra timpului

Încă mai pot să respir în cetate
Și să-mi ascund privirile printre măslini...
Chiar și atunci cînd tu te înclini spre himere
Și dezbini doruri, târziu împăcate.

(dintr-un poem în lucru)

Noaptea, când sălciile plâng

Doar în noaptea când sălciile plâng
Gânduri se strâng, săbii să-și ascută
Și mută este strigarea zorilor
De dorul culorilor pictate-n ochi pierduți.

Doar în noaptea când sălciile plâng
Tot curg liniștite însângerate ape
Peste-aceleași pleoape reanimate
Scăldate în secunde ucise de griji.

Doar în noaptea când sălciile plâng
Se strâng orbi albatroși și fluturi albi oftând
Înălțând rugăciuni pentru renașterea mea
Într-un corp de stea sau floare de cireș.

ziua constanta.ro

Am fost și eu acolo!

Am fost și eu acolo,

Furtuna pe Lacul Galileii - Rembrandt

L-am văzut
Și am tăcut în fața Lui,
Și-n palmele vântului
Mi-am pierdut crezul de a fi,
Ce e speranța și taina-n Galilea,
Scânteia ce mă-nflăcăra mereu...
Tot eu m-am dezlipit de lume,
De glume și-njurături cu sfinți,
Cu părinți ce nu-și pierdeau oftatul.
Din prea înaltul și tulburatul Cer
Încă cer să mi se redea aceiași pași
Cândva retrași printre liniști, umblați...

Să mă lăsați, voi, îngeri
Printre plângeri și doruri
Să-ncerc aceleași zboruri,
Necucerite halte într-un gând uitat.
În păcat îmi construiam iluzii,
Confuzii și geruri în priviri.

Să nu te miri, iubito
Când voi păși pe valuri
Pe maluri neatinse, cu priviri nestinse,
Și cu tăciuni sub pleoape!
Acolo, pe tulbure ape, mi-am zidit cărări
Din uitări și confuzii,
Din mirări și iluzii.

Acum, cred că știu cum să renasc în culoare
Și să Îl strig zâmbind, târziu, în Joia Mare.

Încă nu am uitat…

justluxe.com

Deși luni de zile-au trecut
Și nu am știut niciodată
De ce trebuie să grăbesc pasul,
Glasul să-l întemnițez într-o celulă de gând,
Lăcrimând în amintirea ecoului ce se pierde în uitare,
Aceeași zare se scutură zilnic de regrete
Egrete se cuibăresc sub un cer tot mai mic
Și-ntr-un plic, cuvinte ce nu-și doresc tăcerea.

Deși luni de zile-au trecut
De când, în secret, am rupt logodna mea cu marea,
Cărarea iar mă cheamă să-nvăț pașii uitați...
Știați de-atâta vreme cum merg prin umbre dese
Culese cu-ndârjire, în șoaptă, la amurg!
Dar încă știu cum curg sub pleoape și fericiri și vise
Și interzise zboruri ce nu-și doresc căderea.

spookitty.deviantart

Deși pe alte-alei, parcă-mpietrit am stat
Încă nu am uitat să mă nasc din nou
Într-un nou ecou de vers dezmorțit.
Mi-am amintit ce înseamnă să oferi
Pentru prelungite dureri,
Poeme ce se nasc din tăceri,
Din speranța de ieri, din iubiri nemurite,
Din ne-mblânzite ierni și din gesturi pripite,
Din zboruri de-albatroși ce marea îi cunună.
Sub lună am învățat să mă nasc în culori,
În poeme s-adorm, cu mângâieri de-aripe de îngeri
Ce-ți sărută fruntea atunci când tu sângeri.

Încă nu am uitat...

Ultimul poem

În suflet port frământările lui Michelangelo...

Încă nu am uitat secretul dezveșmântării pietrei

Și cum atingeam tremurând fruntea Domnului în brațele Ei.

Bucuriei i-am scris puține poeme!

bluemountain.com

Poate, pentru că nu am cunoscut-o prea bine.

În mine se ascundeau temerile păsărilor în zborul prea înalt

Și cald era trupul florilor când îmbrățișam câmpiile.

M-au îmbăiat râurile în zile mari, de taină,

Haină mi-a fost noaptea când tremuram stingher

Ținând în brațe zile ce își doreau alt cer...

Nu-ți cer să desenezi ce nici nu poți visa,

Ci doar ascultă acel glas al pietrei ce se vrea

Dor arzând printre generații confuze.

Pe buze am același sărut dăruit nopților mele și ție.

Mie îmi trebuie timp să refac Paradisul,

Visul în care te chem să admirăm amândoi, 

Semnătura lui Michelangelo pe statuia lacrimilor,

A credințelor și speranțelor noastre.

În glastre își închid petalele, flori obosite,

goodfon.ru

Neodihnite sub privirile noastre ce-și caută dorul.

Călătorul sunt eu în poemele cu tine

Și puține sunt clipele, slabe aripile,

Să mă mai port în zbor singur...

Bine că nu am uitat frământările lui Michelangelo

Și secretul dezveșmântării pietrei.

De vrei, îți las urmele pasului meu și cărarea,

Mirarea ce n-a primit răspuns.

La apus, doar alături de tine, c-un ultim gest boem

Doresc Bucuriei să-i mai scriu un ultim poem.

Gabriel Dragnea, 18-19 ianuarie 2016

Tăcerile generației mele (ce mi-a mărturisit prietenul Eminescu)

Am tăcut si, odată cu nașterea mea

S-a născut tăcerea unei întregi generații.

Era o tăcere în fața unui necunoscut

Pe care urma să îl aflu plângând.

La primele lacrimi, primite de martori cu bucurie,

Mi-am întins brațele suspinând,

Încercând să ating neliniștea,

S-o simt cum îmi spală pleoapele

Cu apele ce aveau să îmi arate Adevărul.

În părul meu urmau să apară zăpezi

În care și acum, tu încă mai crezi

Că încă tresaltă și în lacrimi se scaldă

Tăcerile generației mele.

Prin piele îmi trec respirări de copii,

Prin pustii ecouri ce-și caută glas,

În lacrimile nașterii mele

Sunt gânduri ce-și caută pas.

Am tăcut și, odată cu nașterea mea

S-a născut zâmbetul schițat pe ascuns,

Într-un nepătruns orizont de-așteptare,

Labirint de căutare a copilăriei

înghețate.

La sate, dorul și-acum tot așteaptă

Un nou stăpân și-n suflet nouă poartă.

Gabriel Dragnea, 15 ianuarie 2016

Cenaclul Literar George Țărnea - prima întâlnire

În data de 10 ianuarie, la Ceainăria Annette din București a avut loc prima întâlnire a iubitorilor de poezie în cadrul „Cenaclului Literar George Țărnea”, proiect inițiat de poetul George Tei. A fost o manifestare în care toți cei prezenți s-au prezentat cu creații proprii, bucurându-ne de vers în lectura actorilor-prieteni Eugen Cristea și Cristina Deleanu, dar și în aromele ceaiului cald și aromat. A fost o primă întâlnire de acomodare, urmând ca, de la o ședință la alta să inserăm noi proiecte și acțiuni culturale.