Panait Istrati într-un mormânt vandalizat

 Pe 16 aprilie s-au împlinit 80 de ani de când scriitorul și gazetarul Panait Istrati a părăsit această lume, care i-a oferit de-a lungul vieții atât bucurii, dar și tristeți care i-au marcat existența lui de om și persoană creatoare.

mormântul lui Panait Istrati

 Sunt mulți care știu despre aplecarea mea asupra textelor literare și publicistice ale lui Panait Istrati.  Recunosc că am intrat în contact cu opera lui destul de târziu, în 2002,  momentul „întâlnirii” mele cu cel care avea să devină apropiatul lui Romain Rolland fiind rezultatul unei curiozități nefructificată, din păcate, în timpul studiilor pre-universitare. Dar, câțiva ani mai târziu, această curiozitate a prins, totuși, rădăcini. Profesorul meu din facultate, Arie Grunberg Matache, căruia îi port un deosebit respect, a fost cel care m-a îndemnat să îmi fac curaj pentru a-l căuta, descoperi și înțelege pe scriitorul brăilean. Dând curs îndemnului, cu o ușoară teamă am început să caut peste tot, să descopăr, să pătrund în universul gândirii lui, un univers atât de natural și profund, sincer  și tulburător. În scurt timp am simțit nevoia de a mi-l apropia tot mai mult, îl doream tot mai prezent în conștiința mea. Astfel că, iată, după mai bine de 10 ani, încă mă hrănesc  cu ceea ce a reușit să (ne) lase ca hrană spirituală, atât de proaspătă, atât de vie.  Acum, mai mult decât oricând se aud ecourile gândurilor lui scrise cu atâta amărăciune, revoltă și cu sete de adevăr și dreptate:  „Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi, dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei care ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere” (Spovedanie pentru învinși, Ed. Dacia, 1990, pag.31).

mormântul vandalizat

            Cu trei zile înainte de împlinirea celor 80 de ani de la plecarea la cele veșnice, m-am dus la Cimitirul Bellu, la mormântul celui care a privit succesul din Franța al Chirei Chiralina de pe schelele muncitorești, unde lucra pentru o recompensă de 32 de franci și 50 de centime. Am fost la el în semn de respect și prețuire. Pentru că modelele reale, care au trasat cândva cărări, nu trebuie și nu pot fi uitate.  Sunt personalități care au schițat alei pentru pașii celor dornici să le păstreze și să le dezvolte. Din păcate, toate aceste cărări și poteci sunt bătute mărunt sau în grabă de oameni mânați de interese individuale minore, lipsite de substanță, dar și de interese majore ale anumitor grupuri politice, angajate în fața străinătății să dizolve ceea ce a mai rămas de preț acestei societăți românești: identitatea ei culturală și istorică.

Trist este că sunt personalități care nu își pot găsi liniștea nici în mormânt. Una dintre acestea este și Panait Istrati. Nu a fost de ajuns că acesta  a fost pus la zid și pe nedrept executat moral, atât în fața societății culturale din România, cât și din străinătate. Nu au fost suficiente defăimările și amenințările cu moartea!  Iată că și acum, după 80 de ani de absență fizică a celui care „a pus în acord cuvintele cu faptele sale” (Jacques-Henri Levesque în publicația Orbes, Nr.1, 1933) dezinteresul , nesimțirea, indiferența, mitocănia  și aroganța clasei politice și a celor puși în funcții publice sunt la fel de vii, caustice și tot mai vizibil împărțite în egală măsură  omului simplu, dar și artistului, fie el decedat sau încă viu, „pipăibil cu mâna”. 

Odată ajuns la locul odihnei trupești a scriitorului Istrati am observat cu stupoare, atins în același timp de îngrijorare și dezgust că mormântul a fost vandalizat. Pe placa-monument este sculptat un citat din Panait Istrati:  „În negura vieţii, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de îndreptare.  Am crezut totdeauna că arta este în stare să schimbe, în curgerea viacurilor, faţa urâtă a lumii. Din toate valorile numai ea cuprinde mai multă dragoste și nu ne înşală niciodată”. Despre ce vorbește preferatul meu aici? Despre artă? Despre lumină, valoare și dragoste, elemente care pot schimba fața urâtă a lumii? Îmi este teamă că pentru a putea schimba această față urâtă a lumii trebuie să existe toate acele aspecte enumerate mai sus. Consider că, privind în ansamblu toate societățile lumii, nu doar societatea românească, într-o proporție covârșitoare nu se mai lasă ghidate de lumină, dragostea este expusă în piețe publice, cronometrată, „fin analizată” și clasificată în Cartea Recordurilor ca sentiment de mare preț purtând titlul „Cel mai lung sărut al anului”. Despre valoare, credință, autenticitate și talent  ce am mai putea spune? Ele încă există dar, din păcate recunoscute doar pe bancnotele fiecărei țări în parte. Ne bucurăm că încă îi mai ținem strânși între degete pe un Nicolae Iorga, George Enescu,  Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu, Caragiale sau Eminescu. Dar, din păcate, nu pentru a le citi viața și opera, ci pentru a negocia calitatea și cantitatea mocirlei și a gunoiului în care alegem cu bună știință să ne scăldăm.

Revenind la descrierea monumentului funerar, deasupra citatului inscripționat în piatră ar fi trebuit să existe bustul scriitorului şi medalionul mamei sale, ambele fiind creaţia sculptoriței Miliţa Petraşcu, ambele furate. În ideea în care toate aceste plăci, busturi și medalioane sunt vândute pentru satisfacerea anumitor vicii sau poate chiar pentru achitarea unei facturi la lumină, nu m-ar mira dacă ar dispărea medalioanele cu propriile chipuri de la mormintele lui Eminescu, Zaharia Stancu sau George Coșbuc.  

Nu îmi rămâne decât să mă întreb un lucru: am putea oare să refacem ceea ce se distruge, în condițiile în care nu suntem în stare nici măcar să păstrăm ce avem?

            Despre evidențierea și promovarea tuturor acelora care au dat de-a lungul anilor plus valoare acestei Românii, acum înecată în indiferență și uitare, consider că este nevoie de o implicare social-administrativă reală, concretă.  Dar, pentru asta este necesară  o resuscitare continuă a conștiinței din fiecare dintre noi, care avem zilnic pretenția de a trăi „ceva mai bun, mai omenesc”.

articol semnat de Gabriel Dragnea

Ca într-o rugăciune în vechi și-ascunse schituri

Am primit cu ceva timp în urmă cartea “Sfeșnic în rugăciune” a poetului Traian Vasilcău. Am citit-o și recitit-o și, parcă tot mai aproape de suflet se cuibăresc gândurile, destăinuirile și, uneori, sentimentele de neputință în fața timpului care zidește și dărâmă în același timp, care aduce bucurii odată cu nașterea și lacrimi în pragul morții.

poetul Traian Vasilcău

Versurile poetului Traian Vasilcău tulbură, răscolesc și seceră neliniști. În multe dintre poemele sale poetul îndeamnă la calea cea dreaptă scăldată în Lumina ce ni s-a dat. Acea Lumină pe care o ascundem inconștient în cotloane întunecate ale sufletului, pe care o zăvorâm fără regret refuzând și, în timp, uitând care este rolul trecerii noastre prin Viață.

“Care popor? Negânditoare plebe,

Care-a iubit o clipă și-a uitat,

Un trib civilizat, modernizat,

În care dorul desfrânării fierbe”. (Manifest veșnic actual, pag. 52)

Dar, poetul nostru este activ în România de dincolo de apă și e conștient de rolul pe care îl are de a înveșnici sentimentele în vers, de a înrădăcina în poeme teme și motive profunde ce îndeamnă la meditație și la aprecierea frumosului vieții, a valorilor spirituale care se pierd printre pașii grăbiți ai oamenilor.

”S-a profețit Lumina. Pot să fiu

Ce n-am fost încă-n veacul moștenit.

Și-n templul de smerenie zidit,

A treia zi din moarte pot să-nviu.

Am plâns și-n mine mahnele s-au stins

Și-n lacrima lui Christ prea suferirea

Îmi caut ca să-mi aflu mântuirea

Și-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea

Și-apus în toți, să fiu de raiuri nins ! (pag. 5)

Autorul ”Sfeșnicului în rugăciune” este într-o permanentă căutare a unei noi trepte spre desăvârșirea spirituală care (te) apropie de Creator.

Plecând de la expresia celebră, folosită sub diverse forme, ”câtă iubire, atâta suferință”, iată că, și poetul Traian Vasilcău este conștient că drumul spre Lumina cea Veșnică și Raiul promis este unul presărat cu obstacole și încercări diverse ca într-un labirint inițiatic. Dar, până a ajunge să îmbrace straiele Luminii, omului, în jocul de umbre al lumânării îi este dat să spere prin smerenie și rugăciune că va rămâne, măcar pentru o clipă o parte din taina lui Dumnezeu.

” Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea,

Mă leagănă în brațele-I și zic:

<<Din tronul Suferinței nu abdic>>.

Îmi dă săruturi, cât nu vede zarea,

Da-n zori se duce, suspinând din greu,

În gazda ochilor lui Dumnezeu”. (pag. 7)

Traianus nu este doar un arhivar al dorințelor și gândurilor pătrunse de mister și taină, este și un dascăl supus căruia conștiința învăluită în Credință și Dragoste îi dictează să fie îndrumător spiritual pentru tot ce reprezintă viața în juru-i, împlinind astfel și sarcina atât de importantă a creștinatății : Părtașia.

”Învăț tăcerile să spună

O veșnicie în Iisus.

Învăț cuvintele să spună

Mirările ce-au fost și nu-s.

Învăț garoafele să spună

Cât de etern, Doamne te cânt

Și-n mine-aud cum se adună

Marile logosului sfânt,

Și-atunci, avid de întregime,

Învăț să nu mai știu de mine”. (pag. 50)

Ultimele două versuri de mai sus mă trimit cu gândul la pilda biblică a bogatului căruia Iisus îi propune să vândă tot ce are și să îl urmeze. Personajul nostru dat ca exemplu deținea informația și respecta cu strictețe toate poruncile lui Dumnezeu. Era un model în societatea vremii prin atitudine, comportament și mod de viață. Dar, cu toate acestea, îi lipsea un lucru: renunțarea la sine, implicit la cele agonisite. Nu știu dacă, în final, acest om înstărit s-a conformat cerinței, important este că, pentru poetul Traian Vasilcău dăruirea de sine, devotamentul absolut sunt calități supreme pentru omul netrecător superficial prin lume.

În toată această carte nu există poem care să nu atingă, măcar aluziv, prin intermediul simbolului, aspectul religios, amprenta credinței și descoperirea bucuriilor acesteia. În poemul cu miros fin de baladă populară, autorul ne împărtășește, cu simplitatea specifică acestui gen de creație, trăirea rugăciunii și efectele ei vizual și senzorial afective.

” Îmi amintesc de maica mea

Cum sta-ngenunchi și se ruga,

Și ceru-n fața-i cobora

Să nu se roage singurea.

Și-n clipa când se ridica,

Cerul la loc se înălța,

Iar lacrima pe fața sa

Ca diamantul strălucea,

Și de smerenii mâna-mi grea

Binecuvântu-i culegea”. (Diamantul binecuvântării, pag. 51)

Pentru a reliefa prospețimea gândului sădit în versul care curge-nșuvoiat ca o neliniște intensă interioară m-am oprit asupra versurilor din ” Psalm pentru îngeri”. Ca-ntr-o rugăciune a călugărilor din vechi și ascunse schituri unde, poate, doar păsările cerului mai poartă pe aripi praful orașului, și în acest poem regăsim nevoia de dragoste, o solicitare vie, strictă și niciodată suficientă:

volumul autorului cu dedicație

” Doamne,

Carele mi-ai dat toată tristețea

Ce-o suport

Și toată bucuria ce n-o pot duce,

În fața smereniei Tale

Îți cânt

Cu glas nevindecat de cruce (…)

Doamne,

Carele mi-ai dăruit toată lumina

Ce n-o pot merita

Și toată durerea

Care mă-nveșnicește-n altarele ei,

La picioarele-Ți cad

Și rog să dai ordin

În zori

Să ningă cu dragostea Ta

Peste îngerii mei !” (…, pag. 44)

Toată cartea are în conținutul ei poeme care merită atenția și aprecierea acelora care știu să recunoască versul religios autentic. Un poet, așa cum este Traian Vasilcău, nu putea să nu dedice măcar un poem celui care a fost – și încă există prin versurile sale de o greutate deosebită, prin simboluri, semnificații și metafore sculptate în trup de ceruri, Grigore Vieru: fiul

poetul Traian Vasilcău

României rănite de o apă ce-și dorește punte.

” O, el e-un crin pe care-l scapă cerul,

Rugându-ne sa i-l întoarcem cânt.

Deschideți geamul, a-nflorit Vieru,

Frumos ca un poem doinit de vânt (…)

De-acum va fi să fie numai cânt

Și mâine-n zori, trezind oarbe morminte,

La braț mergând, pământ lângă pământ,

Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte” (Nins de cuvinte, pag. 52-53).

Am primit, așadar, cu drag această ”salbă de lirice”, dar bucuria mi-a fost și mai mare după ce am pătruns în universul sincerității poetului, m-am hrănit cu glasul lăuntric al acestuia, descoperindu-I harul care a generat atât de natural și necesar acest manifest de credință autentică.

Gabriel Dragnea, impresii de lectură la volumul de poezii ”Sfeșnic în rugăciune” de Traian Vasilcău.

Dialog cu poetul

Pentru că astăzi poetul Nichita Stănescu, cel care a schițat într-un mod cu totul inedit "Sensul iubirii", ar fi împlinit 82 de ani, vă ofer spre lectură un poem dedicat acestuia, scris în perioada adolescenței mele.

Nichita și autograful bunului său prieten, Adam Puslojic

Dialog cu poetul
(dedicată poetului Nichita Stănescu)

Nichita, iubești omul?
- Nu doar omul, iubesc animalul,
iubesc punctualitatea fiarei...
omul pe care îl întâlnim în vise
îl desenez și îi vorbesc în poeme.
- Și ce mai iubești la omul-fiară?
- Osul plângându-mă în taină
cu regretul că și eu voi pierde nemurirea
pe aceleași cărări intersectate cu secunda
care ne ascunde printre amintiri.
- Te iubești, Niki?
- Mă iubesc atunci când mă scriu și rescriu,
îmi iubesc ochiul care colecționează priviri
în orbita cerului scobită,
iubesc fecioara dinlăuntrul meu,
ființa mea atipic reclădită.
Iubesc și ochiul care nu-i
ce măsoară pasul care nu-i,
iubesc ființa care aparține nimănui.

“Scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său”

interviu cu criticul, eseistul şi teoreticianul Mircea Martin

(n. 12 aprilie 1940)

napocanews.ro

Director al Editurii Univers în perioada 1990-2001 şi editor al Revistei „Cuvântul” a publicat peste 1000 de articole şi studii în revistele şi ziarele culturale româneşti: “România literară”, „Contemporanul”, „Cahiers Roumains d'Etudes Litteraires”, Revista "22" etc. În anii 1969, 1974 şi 1981 i-a fost decernat “Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România”, iar în 2003 a fost distins de către Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional Crucea Sudului pentru promovarea culturii şi literaturii braziliene, devenind Comandor al Ştiinţelor şi al Literelor.

- Cine se mai ocupă, dar la modul avizat şi obiectiv de recomandarea cărţilor publicului larg? Înainte exista o stricteţe venită din adevăratul profesionalism. Acum se nasc prefeţe pentru cărţi scrise pe genunchi, care ajung doar în bibliotecile prietenilor şi vecinilor de bloc...sau poate sunt prefaţate, pozitiv recenzate dintr-o obligaţie ascunsă sau afinitate personală.

- Da, s-a vorbit despre o criză a criticii şi în primul rând a criticii de întâmpinare, este adevărat, dar parţial. Pentru că, ceea ce lipseşte cred că e, nu competenţa, ci miza. Literatura, în primul rând, în consecinţă comentariul, critica ei, exegeza ei avea o miză infinit mai mare în vechiul regim. Acum, în condiţii de libertate, în care există o ofertă multiplă pentru marele public, interesul lui mergând spre alte domenii, alte atracţii era şi firesc ca preocuparea pentru această operaţiune de interpretare şi mai ales de clasare a valorilor literare să scadă.

- De ce este mai greu acum? Odată cu instaurarea pe piaţă a literaturii comerciale, de consum, am şi instrumentele mult mai exacte pentru a scoate în evidenţă falsa literatură. În trecut, bineînţeles, valoarea – aşa cum o recunoaştem astăzi – şi pe care, de multe ori o luăm ca exemplu de scriitură se năştea sub presiunea anumitor embargouri ale cenzurii. Probabil de aceea vorbim de marile valori şi datorită limitelor impuse.

- Evident...limitele impuse făceau ca interesul să fie extrem de puternic, de mare pentru ceea ce scăpa din curţile cenzurii. Atunci, chiar şi acele jumătăţi de adevăr, care reuşeau să fie spuse aveau un ecou extraordinar. Acum, poţi să spui adevărul întreg, ba chiar şi contrariul lui şi ecoul este mic. Din păcate asistăm la despărţirea dintre publicul mare, publicul larg şi cartea în sine.

- Care ar fi motivele?

- Unul este cel material şi, în al doilea rând – sau, poate chiar în primul rând este vorba despre formaţia omului. În sensul că generaţiile vechi au fost crescute în cultul cărţii. Generaţiile noi fac din, n-aş spune dispreţ, din indiferenţa faţă de carte un titlu, dacă nu de glorie, măcar de specificitate. Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi să nu citească, să navigheze doar pe internet. Preferă să se mulţumească doar cu ceea ce oferă acest tip de instrument.

- Cum aţi descrie acet tip de public? Totuşi, vorbim despre o ignoranţă asumată.

- E un fel de ignoranţă. N-aş spune că este chiar ignoranţă, pentru că tinerii aceştia ştiu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai vârstnici nu le ştim. Dar ei le află pe aceste căi. A spune că ei sunt ignoranţi, în comparaţie cu noi înseamnă a nega uriaşul progres tehnologic care s-a produs între timp şi la care ei sunt racordaţi. În vreme ce noi, fireşte, am pierdut pasul.  Ideal ar fi, totuşi, ca aceşti tineri să înţeleagă cât de importantă este cartea. Că informaţia pe care o dă cartea e de neînlocuit. Când spun informaţie înţeleg multe lucruri. Nu este vorba doar de aspectul pur informativ, dar mai ales de acela formativ. Lectura unei cărţi este altceva decât navigarea acesteia pe internet. A sta singur cu cartea presupune un alt tip de izolare şi de reflecţie.

- Atunci cum i-aţi descrie pe cei din generaţia tânără despre care vorbim?

- Din acest punct de vedere, al culturii cărţii, eu cred că ei sunt nişte frustraţi inconştienţi şi foarte volubili, satisfăcuţi.

- Cred că ei au un astfel de comportament faţă de carte şi faţă de relaţia cu cartea, aşa cum era înainte de 1989, deoarece lor li se pare nu numai că este desuet, dar şi incompatibil cu modul lor de a fi, atâta timp cât au la dispoziţie alternative discutabile din punct de vedere formativ.

- Da, însă marele avantaj al unei epoci în care am intrat este tocmai acesta, care dă libertatea de a alege. Cum, într-adevăr, fiecare este liber să aleagă, prin urmare, alegerile sunt cu adevărat edificatoare.

- Oare nu este cu adevărat edificator faptul că tot mai mulţi dau credit unor alternative, multe dintre ele nocive în procesul de formare intelectuală? Despre ce fel de evoluţie vorbim?

- Mă tem să dau aici judecăţi de valoare, pentru că ele pot fi, inevitabil, subiective şi, într-un fel, predeterminate de propria mea condiţie. Nu putem spune că toate alternativele sunt negative. Depinde ce face fiecare cu aceste atracţii, cu toate aceste oferte, cât loc le dă fiecăreia, cum le integrează în propriul spirit, în propria conduită de viaţă.

 

foto: Mircea Struteanu

- Revenind la carte şi la editarea acesteia. Cum vedeţi avalanşa acesta de titluri publicate? Cum putem face diferenţa dintre o carte bună şi una proastă?

- E o caracteristică a ultimilor ani, această multiplicare a ofertei. Apar enorm de multe titluri, în comparaţie cu ce se întâmpla înainte şi, bineînţeles că tirajul acestor cărţi este foarte redus. Publicul are acum mari dificultăţi în alegerea unei cărţi bune, este adevărat. Mă tem că foarte puţini îşi mai îngăduie să cumpere reviste care să-i orienteze. Şi intervine o altă problemă: aspectul material al situaţiei. Presiunile cotidianului sunt atât de mari, încât oamenii renunţă la ce este mai facultativ. Nu poţi renunţa nici la mâncare şi nici la plata întreţinerii de la bloc, dar nici la cărţile necesare unei profesii sau alta, dar, în schimb, poţi renunţa la beletristică, de exemplu.

- Menţionaţi, vă rog, câteva titluri pe care le-aţi recomanda cititorilor de carte bună?

- M-au impresionat două cărţi apărute la Polirom, una a lui Andrei Makine, “Testamentul francez”, o carte remarcabilă, dar acum am descoperit o altă carte a lui, “Le Crime d`Olga Alberina”, pe care eu o consider magistrală din foarte multe puncte de vedere. Recent am terminat primul volum din jurnalul lui Henri de Montherland, care, iarăşi, are un text sfâşietor, care conţine o mărturie universală care ne cuprinde pe toţi cei care am trăit sub un Stalinism mai mult sau mai puţin atenuat. Cam astea ar fi acum, la o primă analiză a lucrărilor parcurse recent, cărţile pe care le-aş recomanda în vederea lecturii.

- Referindu-ne la Uniunea Scriitorilor din România, mulţi spun că nu mai este ce a fost. Cum aţi analiza diferenţele dintre Uniunea Scriitorilor de azi şi cea de ieri, cea regretată, aproape uitată?

- Depinde şi cine spune acest lucru, dar este aici şi un sâmbure de adevăr pentru că, ne întoarcem la răspunsul meu de la una dintre întrebările anterioare. Nici literatura însăşi nu mai este ceea ce a fost. E o chestiune de miză. Înainte de 1989, Uniunea Scriitorilor a fost un fel de mic stat în stat. A reuşit să-şi menţină o anumită autonomie chiar în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste. Cuvântul scriitorilor reprezentativi, dicuţiile care aveau loc în şedinţele de consiliu aveau un asemenea ecou, deşi ele nu se popularizau sau mediatizau în niciun fel. Dar ecoul acesta răzbătea în public cu o asemenea forţă încât “Cabinetul 2” a şi interzis să se mai ţină vreo şedinţă la Uniunea Scriitorilor. Asta arată, iarăşi, ce miză mare era.

- Dar din punct de vedere al avantajelor pe care USR-ul le oferea? Mă refer, nu doar la avantaje financiare, dar şi la casele de creaţie care existau pentru scriitorii cunoscuţi ai vremii etc.

- Acestea există şi acum numai că implică nişte costuri mult mai mari, adaptate la noile condiţii.

- Dar mai are Uniunea Scriitorilor aceeaşi valoare ca înainte de 1989?

- Nu, evident că nu. Pentru scriitorii adevăraţi este o formă de solidaritate, de care eu cred că, încă, mai au nevoie. Pentru numeroşii veleitari care adună broşuri şi plachete, ca să se vadă intraţi acolo este o chestiune de vanitate.

- Cine este scriitorul adevărat?

- Acela care a dovedit că poate rămâne fidel sie însuşi. Încercând să mă apropii de o definiţie aproximativă, scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său.

- Daţi-ne un exemplu de un astfel de scriitor din istoria literaturii române, nu din actualitatea literară, ca să nu se supere nimeni că nu a fost şi el nominalizat.

- Nu poţi să nu-l pomeneşti pe Eminescu, înainte de el Nicolae Bălcescu, apoi Lucian Blaga, Fundoianu, care are un destin exemplar, deşi puţin cunoscut la noi…

- Cum a fost primit de-a lungul vremii actul dumneavoastră critic – de altfel destul de riguros şi complex vizavi de o lucrare şi cum priviţi idea de critică, în general?

- N-aş vrea să mă întorc în tinereţe, în perioada când scriam cronică literară. Mi s-a întâmplat, relativ recent, să fiu invitat să lansez anumite cărţi, de către anumiţi autori. Eu vreau să spun ceea ce cred despre respectivele cărţi, să spun ceea ce îmi place, dar şi ce îmi place, evident, dar neîntreţinând – cum se obişnuieşte la noi – o atmosferă festivă. Ori, eu am o concepţie diferită. Făcând o observaţie critică, spunând o anumită nemulţumire e un fel de a verifica şi chiar de a susţine viabilitatea unui scriitor, de a dovedi că el e viu, că mai are ceva de spus, dincolo de litera acelei cărţi la a cărei lansare participă. A vorbi numai elogios şi a avea grijă să vorbeşti numai elogios mi se pare un fel de eşec. Acest tip de intervenţie, acest tip de comentariu n-a fost înţeles, uneori, de unii dintre colegii care m-au invitat să particip la lansarea cărţilor lor. Şi unii s-au supărat pe mine. Dar, asta e. Poate că, în felul acesta, sper să se fi aflat că eu nu am o concepţie festivistă despre lansări.

- Iar percepţia valorică a acestor lansări, din punct de vedere al presei care oglindeşte evenimentul în sine este una falsă. Cum vedeţi presa momentului, jurnaliştii?

observatorcultural.ro

- Din păcate şi acelora din cadrul unor reviste sau ziare cu pretenţii le reproşez o lipsă de seriozitate. Nu prin temele pe care le abordează, nici măcar prin limbaj, care este de multe ori trivial. Privirea lor asupra fenomenelor pe care le prezintă este o privire neserioasă. Nu reuşesc să distingă ce este important, nu au o prioritate care trebuie să fie a judecăţii lor. Dacă ar fi vorba despre o presă de scandal, atunci aş înţelege, dar, dacă vorbim de o presă, să zic aşa, normală, dar care mai are uneori şi pretenţii culturale, atunci, mi se pare aberant. Prioritatea lor este cancanul, anecdoticul, intimitatea persoanei. Interesul merge strict pe spectaculosul de moment, superficial al situaţiei. În felul acesta am ajuns să pomenim că există acest gust al epocii pentru aşa ceva.

- Gustul acesta al epocii pentru trivial, pentru comercial, pentru kitsch, nu vă transformă pe dumneavoastră, care faceţi parte dintr-o altă generaţie, într-un personaj desuet?

- Fără îndoială că da. Dar trebuie să îţi asumi această situaţie, nu înainte de a încerca să înţelegi ce-i mână pe ei să aleagă acest drum şi de ce.

- Cenaclul Universitas…

- A fost o mare bucurie. Privind în urmă la acei ani, la acele seri petrecute într-o încăpere mohorâtă şi friguroasă, îmi dau seama că a fost o perioadă fericită. Însuşi contactul acela cu o poezie care era vie şi care se făcea sub ochii mei a însemnat mult pentru mine.

Se împlinesc anul acesta, în 2003, 20 de ani de când am înfiinţat cenaclul acela, astfel că lucrez la o carte care se va numi chiar “Universitas – A fost odată un cenaclu…”

- Mai credeţi în eficienţa cenaclului?

- Nu mai poate fi aceeaşi ca înainte. Pentru foarte mulţi, cenaclul era singura formă de publicitate, singura şansă de a-şi publica poemele, cărţile. Acum se pot scoate cu ajutorul unui sponsor, a unei relaţii…

- Cenaclul a fost o rampă de lansare?

- Nu, era o formă de supravieţuire artistică, în sensul cel mai strict al cuvântului. Asta a fost. A fost o şansă pe care tinerii studenţi au avut-o de a se face cunoscuţi unii altora, de a se verifica în acest fel, de a auzi şi păreri mai autorizate ale unor oameni mai experimentaţi decât ei şi, în felul acesta, de a nu-şi pierde încrederea. Pentru că, de publicat, oricum nu puteau publica nimic. Pentru cei chinuiţi de talent era singurul loc unde se puteau exprima.

- Daţi-ne câteva nume de tineri scriitori care s-au afirmat, dintre cei care au format rândurile Cenaclului Universitas.

- Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Răzvan Petrescu, Daniel Bănulescu, Cătălin Ţârlea şi mulţi alţii.

- De ce aţi oprit existenţa acestui cenaclu?

- Am considerat că, după 1989, nu-şi mai avea rostul. A fost hotărârea noastră spontană. Dispăruse miza continuităţii.

interviu realizat în 2003 la domiciliul scriitorului și prezent în lucrarea „27 DIALOGURI – Construcții incomplete”, Ed. Tiparg, 2013