interviu cu criticul,
eseistul şi teoreticianul Mircea Martin
(n. 12 aprilie 1940)
 |
| napocanews.ro |
Director
al Editurii Univers în perioada 1990-2001 şi editor al Revistei „Cuvântul” a
publicat peste 1000 de articole şi
studii în revistele şi ziarele
culturale româneşti:
“România literară”, „Contemporanul”, „Cahiers Roumains d'Etudes Litteraires”,
Revista "22" etc. În anii 1969, 1974 şi 1981 i-a fost decernat
“Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România”, iar în
2003 a fost distins de către Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional Crucea Sudului pentru
promovarea culturii şi
literaturii braziliene, devenind Comandor al Ştiinţelor şi
al Literelor.
- Cine se mai ocupă,
dar la modul avizat şi obiectiv de recomandarea cărţilor publicului larg?
Înainte exista o stricteţe venită din adevăratul profesionalism. Acum se nasc
prefeţe pentru cărţi scrise pe genunchi, care ajung doar în bibliotecile
prietenilor şi vecinilor de bloc...sau poate sunt prefaţate, pozitiv recenzate
dintr-o obligaţie ascunsă sau afinitate personală.
-
Da, s-a vorbit despre o criză a criticii şi în primul rând a criticii de
întâmpinare, este adevărat, dar parţial. Pentru că, ceea ce lipseşte cred că e,
nu competenţa, ci miza. Literatura, în primul rând, în consecinţă comentariul,
critica ei, exegeza ei avea o miză infinit mai mare în vechiul regim. Acum, în condiţii
de libertate, în care există o ofertă multiplă pentru marele public, interesul
lui mergând spre alte domenii, alte atracţii era şi firesc ca preocuparea
pentru această operaţiune de interpretare şi mai ales de clasare a valorilor
literare să scadă.
- De ce este mai greu
acum? Odată cu instaurarea pe piaţă a literaturii comerciale, de consum, am şi
instrumentele mult mai exacte pentru a scoate în evidenţă falsa literatură. În
trecut, bineînţeles, valoarea – aşa cum o recunoaştem astăzi – şi pe care, de
multe ori o luăm ca exemplu de scriitură se năştea sub presiunea anumitor
embargouri ale cenzurii. Probabil de aceea vorbim de marile valori şi datorită
limitelor impuse.
-
Evident...limitele impuse făceau ca interesul să fie extrem de puternic, de
mare pentru ceea ce scăpa din curţile cenzurii. Atunci, chiar şi acele jumătăţi
de adevăr, care reuşeau să fie spuse aveau un ecou extraordinar. Acum, poţi să
spui adevărul întreg, ba chiar şi contrariul lui şi ecoul este mic. Din păcate
asistăm la despărţirea dintre publicul mare, publicul larg şi cartea în sine.
- Care ar fi motivele?
-
Unul este cel material şi, în al doilea rând – sau, poate chiar în primul rând
este vorba despre formaţia omului. În sensul că generaţiile vechi au fost
crescute în cultul cărţii. Generaţiile noi fac din, n-aş spune dispreţ, din
indiferenţa faţă de carte un titlu, dacă nu de glorie, măcar de specificitate.
Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi să nu citească, să navigheze
doar pe internet. Preferă să se mulţumească doar cu ceea ce oferă acest tip de
instrument.
- Cum aţi descrie acet
tip de public? Totuşi, vorbim despre o ignoranţă asumată.
-
E un fel de ignoranţă. N-aş spune că este chiar ignoranţă, pentru că tinerii
aceştia ştiu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai vârstnici nu le ştim.
Dar ei le află pe aceste căi. A spune că ei sunt ignoranţi, în comparaţie cu
noi înseamnă a nega uriaşul progres tehnologic care s-a produs între timp şi la
care ei sunt racordaţi. În vreme ce noi, fireşte, am pierdut pasul. Ideal ar fi, totuşi, ca aceşti tineri să
înţeleagă cât de importantă este cartea. Că informaţia pe care o dă cartea e de
neînlocuit. Când spun informaţie înţeleg multe lucruri. Nu este vorba doar de
aspectul pur informativ, dar mai ales de acela formativ. Lectura unei cărţi
este altceva decât navigarea acesteia pe internet. A sta singur cu cartea
presupune un alt tip de izolare şi de reflecţie.
- Atunci cum i-aţi
descrie pe cei din generaţia tânără despre care vorbim?
-
Din acest punct de vedere, al culturii cărţii, eu cred că ei sunt nişte
frustraţi inconştienţi şi foarte volubili, satisfăcuţi.
- Cred că ei au un
astfel de comportament faţă de carte şi faţă de relaţia cu cartea, aşa cum era
înainte de 1989, deoarece lor li se pare nu numai că este desuet, dar şi
incompatibil cu modul lor de a fi, atâta timp cât au la dispoziţie alternative
discutabile din punct de vedere formativ.
-
Da, însă marele avantaj al unei epoci în care am intrat este tocmai acesta,
care dă libertatea de a alege. Cum, într-adevăr, fiecare este liber să aleagă,
prin urmare, alegerile sunt cu adevărat edificatoare.
- Oare nu este cu
adevărat edificator faptul că tot mai mulţi dau credit unor alternative, multe
dintre ele nocive în procesul de formare intelectuală? Despre ce fel de evoluţie
vorbim?
-
Mă tem să dau aici judecăţi de valoare, pentru că ele pot fi, inevitabil,
subiective şi, într-un fel, predeterminate de propria mea condiţie. Nu putem
spune că toate alternativele sunt negative. Depinde ce face fiecare cu aceste
atracţii, cu toate aceste oferte, cât loc le dă fiecăreia, cum le integrează în
propriul spirit, în propria conduită de viaţă.
 |
| foto: Mircea Struteanu |
- Revenind la carte şi
la editarea acesteia. Cum vedeţi avalanşa acesta de titluri publicate? Cum
putem face diferenţa dintre o carte bună şi una proastă?
-
E o caracteristică a ultimilor ani, această multiplicare a ofertei. Apar enorm
de multe titluri, în comparaţie cu ce se întâmpla înainte şi, bineînţeles că
tirajul acestor cărţi este foarte redus. Publicul are acum mari dificultăţi în
alegerea unei cărţi bune, este adevărat. Mă tem că foarte puţini îşi mai
îngăduie să cumpere reviste care să-i orienteze. Şi intervine o altă problemă:
aspectul material al situaţiei. Presiunile cotidianului sunt atât de mari,
încât oamenii renunţă la ce este mai facultativ. Nu poţi renunţa nici la
mâncare şi nici la plata întreţinerii de la bloc, dar nici la cărţile necesare
unei profesii sau alta, dar, în schimb, poţi renunţa la beletristică, de
exemplu.
- Menţionaţi, vă rog,
câteva titluri pe care le-aţi recomanda cititorilor de carte bună?
-
M-au impresionat două cărţi apărute la Polirom, una a lui Andrei Makine,
“Testamentul francez”, o carte remarcabilă, dar acum am descoperit o altă carte
a lui, “Le Crime d`Olga Alberina”, pe care eu o consider magistrală din foarte
multe puncte de vedere. Recent am terminat primul volum din jurnalul lui Henri
de Montherland, care, iarăşi, are un text sfâşietor, care conţine o mărturie
universală care ne cuprinde pe toţi cei care am trăit sub un Stalinism mai mult
sau mai puţin atenuat. Cam astea ar fi acum, la o primă analiză a lucrărilor
parcurse recent, cărţile pe care le-aş recomanda în vederea lecturii.
- Referindu-ne la
Uniunea Scriitorilor din România, mulţi spun că nu mai este ce a fost. Cum aţi
analiza diferenţele dintre Uniunea Scriitorilor de azi şi cea de ieri, cea
regretată, aproape uitată?
-
Depinde şi cine spune acest lucru, dar este aici şi un sâmbure de adevăr pentru
că, ne întoarcem la răspunsul meu de la una dintre întrebările anterioare. Nici
literatura însăşi nu mai este ceea ce a fost. E o chestiune de miză. Înainte de
1989, Uniunea Scriitorilor a fost un fel de mic stat în stat. A reuşit să-şi
menţină o anumită autonomie chiar în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste.
Cuvântul scriitorilor reprezentativi, dicuţiile care aveau loc în şedinţele de
consiliu aveau un asemenea ecou, deşi ele nu se popularizau sau mediatizau în
niciun fel. Dar ecoul acesta răzbătea în public cu o asemenea forţă încât
“Cabinetul 2” a şi interzis să se mai ţină vreo şedinţă la Uniunea
Scriitorilor. Asta arată, iarăşi, ce miză mare era.
- Dar din punct de
vedere al avantajelor pe care USR-ul le oferea? Mă refer, nu doar la avantaje
financiare, dar şi la casele de creaţie care existau pentru scriitorii
cunoscuţi ai vremii etc.
-
Acestea există şi acum numai că implică nişte costuri mult mai mari, adaptate
la noile condiţii.
- Dar mai are Uniunea
Scriitorilor aceeaşi valoare ca înainte de 1989?
-
Nu, evident că nu. Pentru scriitorii adevăraţi este o formă de solidaritate, de
care eu cred că, încă, mai au nevoie. Pentru numeroşii veleitari care adună
broşuri şi plachete, ca să se vadă intraţi acolo este o chestiune de vanitate.
- Cine este scriitorul
adevărat?
-
Acela care a dovedit că poate rămâne fidel sie însuşi. Încercând să mă apropii
de o definiţie aproximativă, scriitorul adevărat este acela care a reuşit să
rămână fidel talentului său.
- Daţi-ne un exemplu de
un astfel de scriitor din istoria literaturii române, nu din actualitatea literară,
ca să nu se supere nimeni că nu a fost şi el nominalizat.
-
Nu poţi să nu-l pomeneşti pe Eminescu, înainte de el Nicolae Bălcescu, apoi
Lucian Blaga, Fundoianu, care are un destin exemplar, deşi puţin cunoscut la
noi…
- Cum a fost primit
de-a lungul vremii actul dumneavoastră critic – de altfel destul de riguros şi
complex vizavi de o lucrare şi cum priviţi idea de critică, în general?
-
N-aş vrea să mă întorc în tinereţe, în perioada când scriam cronică literară.
Mi s-a întâmplat, relativ recent, să fiu invitat să lansez anumite cărţi, de
către anumiţi autori. Eu vreau să spun ceea ce cred despre respectivele cărţi,
să spun ceea ce îmi place, dar şi ce îmi place, evident, dar neîntreţinând –
cum se obişnuieşte la noi – o atmosferă festivă. Ori, eu am o concepţie
diferită. Făcând o observaţie critică, spunând o anumită nemulţumire e un fel
de a verifica şi chiar de a susţine viabilitatea unui scriitor, de a dovedi că
el e viu, că mai are ceva de spus, dincolo de litera acelei cărţi la a cărei
lansare participă. A vorbi numai elogios şi a avea grijă să vorbeşti numai
elogios mi se pare un fel de eşec. Acest tip de intervenţie, acest tip de
comentariu n-a fost înţeles, uneori, de unii dintre colegii care m-au invitat
să particip la lansarea cărţilor lor. Şi unii s-au supărat pe mine. Dar, asta
e. Poate că, în felul acesta, sper să se fi aflat că eu nu am o concepţie
festivistă despre lansări.
- Iar percepţia
valorică a acestor lansări, din punct de vedere al presei care oglindeşte
evenimentul în sine este una falsă. Cum vedeţi presa momentului, jurnaliştii?
_04081638%2C%2Bobservatorcultural.ro.JPG) |
| observatorcultural.ro |
-
Din păcate şi acelora din cadrul unor reviste sau ziare cu pretenţii le
reproşez o lipsă de seriozitate. Nu prin temele pe care le abordează, nici măcar
prin limbaj, care este de multe ori trivial. Privirea lor asupra fenomenelor pe
care le prezintă este o privire neserioasă. Nu reuşesc să distingă ce este
important, nu au o prioritate care trebuie să fie a judecăţii lor. Dacă ar fi
vorba despre o presă de scandal, atunci aş înţelege, dar, dacă vorbim de o
presă, să zic aşa, normală, dar care mai are uneori şi pretenţii culturale,
atunci, mi se pare aberant. Prioritatea lor este cancanul, anecdoticul,
intimitatea persoanei. Interesul merge strict pe spectaculosul de moment,
superficial al situaţiei. În felul acesta am ajuns să pomenim că există acest
gust al epocii pentru aşa ceva.
- Gustul acesta al
epocii pentru trivial, pentru comercial, pentru kitsch, nu vă transformă pe
dumneavoastră, care faceţi parte dintr-o altă generaţie, într-un personaj
desuet?
-
Fără îndoială că da. Dar trebuie să îţi asumi această situaţie, nu înainte de a
încerca să înţelegi ce-i mână pe ei să aleagă acest drum şi de ce.
- Cenaclul Universitas…
- A fost o mare bucurie.
Privind în urmă la acei ani, la acele seri petrecute într-o încăpere mohorâtă
şi friguroasă, îmi dau seama că a fost o perioadă fericită. Însuşi contactul
acela cu o poezie care era vie şi care se făcea sub ochii mei a însemnat mult
pentru mine.
Se
împlinesc anul acesta, în 2003, 20 de ani de când am înfiinţat cenaclul acela,
astfel că lucrez la o carte care se va numi chiar “Universitas – A fost odată
un cenaclu…”
- Mai credeţi în
eficienţa cenaclului?
-
Nu mai poate fi aceeaşi ca înainte. Pentru foarte mulţi, cenaclul era singura
formă de publicitate, singura şansă de a-şi publica poemele, cărţile. Acum se
pot scoate cu ajutorul unui sponsor, a unei relaţii…
- Cenaclul a fost o
rampă de lansare?
-
Nu, era o formă de supravieţuire artistică, în sensul cel mai strict al
cuvântului. Asta a fost. A fost o şansă pe care tinerii studenţi au avut-o de a
se face cunoscuţi unii altora, de a se verifica în acest fel, de a auzi şi
păreri mai autorizate ale unor oameni mai experimentaţi decât ei şi, în felul
acesta, de a nu-şi pierde încrederea. Pentru că, de publicat, oricum nu puteau
publica nimic. Pentru cei chinuiţi de talent era singurul loc unde se puteau
exprima.
- Daţi-ne câteva nume
de tineri scriitori care s-au afirmat, dintre cei care au format rândurile Cenaclului
Universitas.
-
Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Răzvan
Petrescu, Daniel Bănulescu, Cătălin Ţârlea şi mulţi alţii.
- De ce aţi oprit
existenţa acestui cenaclu?
-
Am considerat că, după 1989, nu-şi mai avea rostul. A fost hotărârea noastră
spontană. Dispăruse miza continuităţii.
interviu realizat în 2003 la domiciliul scriitorului și prezent în lucrarea „27 DIALOGURI – Construcții incomplete”, Ed. Tiparg, 2013
