Într-un slalom printre pagini virtuale dedicate poeților mai vechi ori contemporani, printre versuri care încă mai păstrează cadența unei epoci culturale vii, de secol XX, nu foarte îndepărtat, dar totuși atât de necunoscut de
tinerele generații, am întâlnit un poem superb, de dragoste. Aș spune, poate cel mai frumos poem de dragoste citit în ultima perioadă. Iată-l: „Când m-am îndrăgostit de/ Penelopa/ Steaua mea nu era prea departe/ De pământ și de moarte/ Ulise murise/ Eu/ Aproape umbră aproape zeu/ Pe sub ochiul divinității/ Umblam printre pețitorii cetății/ Pe-atunci/ Penelopa-și țesea/ Pânza din lacrima mea.”
Ion Sofia Manolescu, autorul ales pentru această rubrică, debutează în 1932 în revista „Carnet literar”, iar patru ani mai târziu, în 1936, încurajat de poeții Saşa Pană şi Max Blecher își publică primul volum de versuri, Odihnă neagră, într-o ediție numerotată de doar 200 de exemplare, tipărită de Editura Unu. După aproximativ opt ani este ales membru al Societăţii Scriitorilor Români susținut fiind de deja celebrii Tudor Arghezi, Gala Galaction şi Eugen Lovinescu.
În cartea Poeți români de azi, criticul literar Gheorghe Grigurcu îl situează la rubrica „Ruralii rafinați” din care mai fac parte autori precum Zaharia Stancu, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț, Ileana Mălăncioiu, , Ion Horea, Petre Ghelmez și Petre Got. Un semn că poezia lui nu a trecut neobservată și nu merită clasată sau indexată chiar atât de alert, ca și când am vorbi despre un curent liric perimat, necongruent stilului actual, uneori experimental. Versurile lui au o anume combustie care o face să fie vie, chiar și astăzi, după 30 de ani de la plecarea lui în lumea încă neaccesibilă nouă: „Îmi adun pleoapele pe albia insomniei/ să nu le înfățișez prea aproape de zgomotul ars./ Din ciobul surâsului mi-am aruncat dinții/ care se reflectau în madrigalul oglinzilor.// Numai pe gustul amar dintre ziduri/ m-au lăsat ferestrele întredeschis./ M-au lăsat să pot fugi până la focul înalt,/ până la capătul unui hohot.// Poate că trebuia să mă întorc singur/ cu nici o speranță legată de caroserie./ Poate că trebuia să rămân lângă nufărul/ desfăcut pe luntrea așteptată-n desfrâu.// Împingându-mi cuvântul până dincolo de cuvânt,/ până la marginea nostalgiei din prima ninsoare,/ mi-am trecut prin deget inelul mort/ și mi-am aruncat veștmintele strânse de fericire.” (Insomnie)
Despre personalitatea acestui scriitor ale cărui versuri sunt tot mai necunoscute sau prea puțin frecventate, Ana Blandiana, în cartea Soră lume apărută în anul 2020 la Ed. Humanitas, îl amintește în memoriile personale schițându-l foarte sumar, dar suficient pentru a înțelege că era un personaj lipsit de efervescență socială excesivă, un scriitor nonevaziv pentru care termenul „invaziv” nu era decât un element regăsit în istoria marilor cuceritori ai lumii: „...venind în București rar și timid, intrând în restaurantul Casei Scriitorilor recules ca într-o biserică, făcea parte dintre acei rari oameni pe care modestia îi împiedică nu numai să fie recunoscuți la adevărata valoare de ceilalți, ci chiar să se descopere ei înșiși. Nu suferea de lipsa de recunoaștere a lumii literare, dimpotrivă, avea un fel de veselie copilărească, expresie a unei bunătăți aproape ciudate, fără motiv și scop și fără să fie conștient de ea.”
Căutând tot mai multe informații despre cărțile lui și viața-i zbuciumată care l-a obligat să accepte diferite activități pentru a-și asigura existența, pe site-ul unei case de licitații dedicată bibliofiliei, fotografiei istorice și documentelor de epocă am descoperit că există câteva dintre exemplarele numerotate ale volumului de debut al lui Ion S. Manolescu, Odihna neagră. Astfel că exemplarul nr. 115, tipărit de Editura „UNU” în 1936, cu un portret al autorului de M. H. Maxy la începutul volumului a fost scos la licitație și vândut pentru suma de 400 de euro. Încă neadjudecat de nimeni a rămas exemplarul cu nr. 119 al aceluiași volum de debut tipărit în 200 de exemplare, prețul de pornire al licitației fiind de 300 de euro.
tinerele generații, am întâlnit un poem superb, de dragoste. Aș spune, poate cel mai frumos poem de dragoste citit în ultima perioadă. Iată-l: „Când m-am îndrăgostit de/ Penelopa/ Steaua mea nu era prea departe/ De pământ și de moarte/ Ulise murise/ Eu/ Aproape umbră aproape zeu/ Pe sub ochiul divinității/ Umblam printre pețitorii cetății/ Pe-atunci/ Penelopa-și țesea/ Pânza din lacrima mea.”
Ion Sofia Manolescu, autorul ales pentru această rubrică, debutează în 1932 în revista „Carnet literar”, iar patru ani mai târziu, în 1936, încurajat de poeții Saşa Pană şi Max Blecher își publică primul volum de versuri, Odihnă neagră, într-o ediție numerotată de doar 200 de exemplare, tipărită de Editura Unu. După aproximativ opt ani este ales membru al Societăţii Scriitorilor Români susținut fiind de deja celebrii Tudor Arghezi, Gala Galaction şi Eugen Lovinescu.
În cartea Poeți români de azi, criticul literar Gheorghe Grigurcu îl situează la rubrica „Ruralii rafinați” din care mai fac parte autori precum Zaharia Stancu, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț, Ileana Mălăncioiu, , Ion Horea, Petre Ghelmez și Petre Got. Un semn că poezia lui nu a trecut neobservată și nu merită clasată sau indexată chiar atât de alert, ca și când am vorbi despre un curent liric perimat, necongruent stilului actual, uneori experimental. Versurile lui au o anume combustie care o face să fie vie, chiar și astăzi, după 30 de ani de la plecarea lui în lumea încă neaccesibilă nouă: „Îmi adun pleoapele pe albia insomniei/ să nu le înfățișez prea aproape de zgomotul ars./ Din ciobul surâsului mi-am aruncat dinții/ care se reflectau în madrigalul oglinzilor.// Numai pe gustul amar dintre ziduri/ m-au lăsat ferestrele întredeschis./ M-au lăsat să pot fugi până la focul înalt,/ până la capătul unui hohot.// Poate că trebuia să mă întorc singur/ cu nici o speranță legată de caroserie./ Poate că trebuia să rămân lângă nufărul/ desfăcut pe luntrea așteptată-n desfrâu.// Împingându-mi cuvântul până dincolo de cuvânt,/ până la marginea nostalgiei din prima ninsoare,/ mi-am trecut prin deget inelul mort/ și mi-am aruncat veștmintele strânse de fericire.” (Insomnie)
Despre personalitatea acestui scriitor ale cărui versuri sunt tot mai necunoscute sau prea puțin frecventate, Ana Blandiana, în cartea Soră lume apărută în anul 2020 la Ed. Humanitas, îl amintește în memoriile personale schițându-l foarte sumar, dar suficient pentru a înțelege că era un personaj lipsit de efervescență socială excesivă, un scriitor nonevaziv pentru care termenul „invaziv” nu era decât un element regăsit în istoria marilor cuceritori ai lumii: „...venind în București rar și timid, intrând în restaurantul Casei Scriitorilor recules ca într-o biserică, făcea parte dintre acei rari oameni pe care modestia îi împiedică nu numai să fie recunoscuți la adevărata valoare de ceilalți, ci chiar să se descopere ei înșiși. Nu suferea de lipsa de recunoaștere a lumii literare, dimpotrivă, avea un fel de veselie copilărească, expresie a unei bunătăți aproape ciudate, fără motiv și scop și fără să fie conștient de ea.”
Căutând tot mai multe informații despre cărțile lui și viața-i zbuciumată care l-a obligat să accepte diferite activități pentru a-și asigura existența, pe site-ul unei case de licitații dedicată bibliofiliei, fotografiei istorice și documentelor de epocă am descoperit că există câteva dintre exemplarele numerotate ale volumului de debut al lui Ion S. Manolescu, Odihna neagră. Astfel că exemplarul nr. 115, tipărit de Editura „UNU” în 1936, cu un portret al autorului de M. H. Maxy la începutul volumului a fost scos la licitație și vândut pentru suma de 400 de euro. Încă neadjudecat de nimeni a rămas exemplarul cu nr. 119 al aceluiași volum de debut tipărit în 200 de exemplare, prețul de pornire al licitației fiind de 300 de euro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu