L-am cunoscut în octombrie 2000, la Festivalul-concurs de literatură Dimitrie Bolintineanu din valea orașului Bolintin, cu un juriu format din scriitori de o înaltă ținută culturală: Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Teodor Vîrgolici, C. Stănescu și Constantin Carbarău. Cu o atitudine ușor rezervată, blând la vorbă, bun sfătuitor în ale poeziei poetul Dumitran Frunză, 
oriunde era invitat era o prezență deosebită, ieșind în evidență prin seriozitatea discursului și atenția pe care o acorda tuturor oamenilor care îl înconjurau. A fost un poet care știa cât de necesară este contribuția seniorului în orientarea și sprijinul tinerilor talentați care își manifestau dorința și ambiția de a pătrunde în lumea literară, atitudine cum rar mai poate fi întâlnită în prezentul mediu literar, tot mai ermetizat, în care refuzurile din partea revistelor sunt exerciții de renunțare.
Poetul Dumitran Frunză este autorul a 14 cărți de poezie, dintre acestea amintind următoarele volume de versuri: Viața în lucru (1966), Echilibru (1974), Mișcarea sentimentelor, Umbra focului (1975), Înveșmântat cu păsări (1990), Vremea nesomnului (1997), Clopotul frigului (2000) sau Viața în labirint (2003). Cu adevărat plecarea la ceruri a acestui poet este o pierdere nu doar pentru familie, ci și pentru prietenii scriitori și pentru cititorii poemelor sale: „(...) Ne strecurăm prin sumbre canioane,/ fără ieşiri, alcătuiţi din plâns;/ urlând ne împresoară lighioane,/ cu aburi verzi otrăvitorul spânz.// Când ai să vii cu umbra ta frumoasă,/ voi smulge un izvor din rădăcini;/ sub streaşină, la cea din urmă casă,/ va bate lung un clopot de lumini.” (Ziduri negre, din vol. Clopotul frigului).
Text apărut în recentul număr al revistei Sud, în memoria unui deosebit poet, cu o poezie care va trăi dincolo de neputințele și tăcerile noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu