Trebuia să fie o banală plimbare de seară la marginea pădurii pe care o știam din copilărie. Deseori, când mă simțeam sufocat de prezența mobilierului vechi, de aceleași umbre care parcă îmi cerșeau îmbrățișările tremurânde, când dorința de a asculta tăcerile era mai mare decât să stau nemișcat și să număr secundele unui ceas împăienjenit, răstignit pe pereții nevăruiți, îmi luam o foaie de hârtie și-un creion și evadam dintr-o singurătate în alta, mai crudă, vibrantă, parcă ruptă din tabloul Paradisului pierdut, după alungarea lui Adam. Era o toamnă decupată din tablourile lui Cezanne în care singurătatea florilor își exersa dansul la marginea pădurii, printre pașii mei. De fiecare dată, toată această coregrafie a culorilor pe ritmuri de vals mut era o invitație în adâncul de lemn. O chemare pe care niciodată nu am refuzat-o. Era particula microscopică a unei infinite plăceri care îmi invada trupul până la os. În întinsul de licheni și frunze moarte, printre copacii-cruci, singurii care mai pot vorbi despre tăcere și învierea omului nou, îmi căutam mereu un alt loc unde să-mi pot sculpta visurile pe rădăcini dezgolite. Apoi pe foaia de hârtie scriam poezia zilei în care renășteam cu noi aripi reînviind zborul îngerilor abandonați sub pașii amorțiti și resemnați ai orașului prăfuit de ani, cu ambițiile arestate. O reciteam și apoi o îngropam în micul meu cimitir al poemelor dedicate lumii. Până într-o zi când, sub rădăcinile unui fag bătrân am găsit un săculeț de pânză veche ce avea înăuntru, un bilet îngălbenit și atent împăturit ce purta sigiliul Eternei Căutări a Omului.
 |
| 3.bp.blogspot.com |
Erau versuri scrise cu litere caligrafice, subțiri, în culori pământii amestecate cu nuanțe de cer aflat la răsăritul soarelui: "Sunt fluture venit din amintire/ Ce caut clipa ce-a trecut/ Zadarnică speranţă, şovăire/ Mi-e trupul obosit de lut.// De câte ori eu aripile-ntind/ Îmi pare că mi se lărgeşte zarea/ Şi tot zburând cu gândul în trecut/ Nu mai găsesc la-ntoarcere cărarea./ Sunt fluture venit din amintire/ Ce nu găsesc la-ntoarcere cărarea."
De atunci, toate nopțile îmi sunt scăldate în infinite amintiri pe care le resimt mereu și le văd în fiecare vis, sculptate pe aripile de ceară ale fluturilor rătăciți în catedralele nopților. Printre coloanele lor înalte, gotice înalț zmee de fum dintr-o țigară uitată în buzunarul de la piept și-mi număr în liniște pașii până la altarul unde mi s-au cununat cândva privirile cu zările, cu adâncurile, cu toate culorile din privirile celei care pleacă mereu și revine în fiecare noapte desenată sub cearcănele lumii, o lume văruită strident și care-și joacă rolul sub ochii mei.
Acesta este infinitul care se ascunde printre secundele ceasului meu prăfuit, care se hrănește cu umbrelele oamenilor care se strecoară cu păcatul lor nerostit în nopțile mele de catedrală părăsită.
P.S.Ah, să nu uit! Adam, chiar și acum mai mușcă pe ascuns din mărul păstrat cu grijă în buzunarul cusut din frunze și piele de șarpe.
Gabriel Dragnea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu