Pe Geo Bogza l-a urcat în copac pentru a-l fotografia

interviu cu fotoreporterul Vasile Blendea

(n. 1937 – d.17 noiembrie 2005)

Născut în 1937 la Peştişani, judeţul Gorj, Vasile Blendea a urmat cursurile liceului la Târgu Jiu, iar apoi, la Bucureşti, absolvind în 1967, “Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti”.

Cu un aparat de fotografiat simplu, neperformant, de amator, a reuşit să-şi cultive intens pasiunea pentru fotografie, realizând numeroase instantanee care l-au făcut să-şi dorească mai mult.

Astfel că uşor, cu trecerea timpului, a reuşit cu talentul înnăscut şi cu simţul umorului care nu l-a părăsit nicio clipă de-a lungul întregii sale vieţi să devină fotograful preferat al multora dintre scriitorii foarte importanţi ai literaturii române: Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Geo Bogza, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Demostene Botez, Ana Blandiana.

A strâns mii de imagini pe hârtie fotografică, publicate în mai toate revistele literare precum „România Literară”, „Luceafărul”, „Flacăra”, „Manuscriptum”, „Tribuna”, „Vatra”, „Ramuri”, „Secolul XX”, „Contemporanul”, „Vatra Românească”.

- Maestre Vasile Blendea, încercaţi să faceţi o mică descriere a activităţii dumneavoastră.

- E foarte greu să fac o proiecţie clară a activităţii mele, să mă încadrez în ceva anume, care să cuprindă, efectiv, tot ceea ce fac. Eu sunt un fel de spiriduş, dacă pot să spun aşa. Nici vârsta nu îmi mai permite să galopez atât de des şi atât de departe. Dar sunt precum calul năzdrăvan – îmi cer scuze că fac această metaforă sau comparaţie – care, în tinereţe a galopat pe toate paralelele şi meridianele geografice, nu-l poţi ţine în frâu nici la bătrâneţe. Ca-n basme. Cred că am făcut nişte lucruri minunate. În primul rând am fost un fel de om-orchestră, am făcut şi fotografie şi film pentru că am acest microb intrat în sânge, de când am călătorit pe urmele lui Eminescu. Frumoasa călătorie despre care noi doi am mai discutat, Bucureşti-Chişinău-Odessa-Varşovia-Cracovia-Praga-Berlin care s-a încheiat cu un rezultat foarte frumos: cele două volume “Pe urmele lui Eminescu – Paşii poetului”. Mărturisesc sincer că m-am bucurat şi mă bucur în continuare de foarte multă stimă din partea celor care apreciază un act cultural de valoare. De exemplu, am fost solicitat să deschid o expoziţie la Belgrad, în luna mai anul acesta (anul 2004, n.a) la Alba-Iulia – în cadrul festivalului dedicat lui Lucian Blaga sau la Iaşi, unde am fost invitat la Salonul de Carte. Deci, sunt alergător de cursă lungă. Nu simt povara anilor, atâta timp cât dorinţa mea cea mare este să mai prind şi ziua de mâine cu nişte evenimente, în cadrul cărora să mă bucur că particip.

-Aţi fost şi fotoreporter al Radioului şi Televiziunii Naţionale.

- Da, peste 30 de ani am slujit şi Radioul şi Televiziunea şi, cu toate astea, nu că nu mă mai recunosc, dar sunt total dezinteresate. Am plecat cu acea amărăciune pe care nu mi-aş fi imaginat-o vreodată. Aş fi vrut să donez instituţiei toată truda mea de-o viaţă, pelicule, fotografii. Foarte puţini au apreciat munca mea, după ce am ieşit la pensie.

- Din invidie, răutate...

- Nu cred. Dar, după ce ieşi la pensie, nimic nu mai contează. Omul este băgat în seamă cât este bun de muncă. După aceea se uită totul. Însă nu m-am oprit aici. Eu mi-am văzut de treburile mele. După ce am ieşit la pensie am fost liber ca pasărea cerului şi am colaborat cu multe instituţii, ocupându-mă de expoziţii. De exemplu, am avut expoziţii la evenimente ce au sărbătorit Anul 2000 – Anul Eminescu, Anul 2001 – Brâncuşi, cu lucrări la Veneţia, Canada şi Roma, care au avut mare succes.

- Şi cum vă descurcaţi? Ştiu că nu beneficiaţi de o pensie care să vă permită acte de caritate.

- Dacă vreau să fac un album cu diapozitive înseamnă pensia mea pe o lună. Materialele sunt cumplit de scumpe, nu te poţi apropia de ele. Se întâmplă să ţi se propună o colaborare şi eşti plătit după o lună sau două. E trist că noi nu ştim să promovăm cultura. Suntem la pământ. Cei care reprezintă ţara în străinătate nu fac absolut nimic. La Veneţia am avut succes datorită unor oameni care m-au chemat şi au ştiut să-şi înnobileze evenimentul. Dar, în general, fiecare îşi urmăreşte interesele personale.

- Ce impact au toate aceste neajunsuri sau neîmpliniri asupra dumneavoastră?

- Unul enorm. Lipsa de hrană nu ucide, dar lipsa de responsabilitate, când e vorba de cultură, ucide. Nu ucide un om, un personaj, ucide tradiţia. Ca exemplu, câte emisiuni culturale există la televizor – care are un impact foarte mare social – şi la ce oră sunt date, în măsura în care reuşeşti, totuşi să găseşti vreuna de valoare? Ce promovăm noi şi pe cine?

- Cum aţi descrie concurenţa în acest domeniu?

- Noi, ca fotoreporteri nu avem cum să ne duşmănim. Suntem atât de puţini...şi noi nu plagiem ca literaţii. Noi ne completăm unul pe celălalt. Chiar dacă suntem mai mulţi fotoreporteri la un eveniment şi facem aceeaşi fotografie, dacă le compari nu seamănă. Sunt unghiuri diferite, imaginile nu se suprapun, ele se completează. Era, acum mulţi ani, trăieşte şi acum, un fotoreporter pe la “Scânteia Tineretului” şi mai apoi la Uniunea Scriitorilor, Ion Cucu. Ne-am împăcat foarte bine şi nu ne-am creat probleme pentru că nu aveam ce împărţi. Eu eram fotoreporter al Radiodifuziunii Române şi am avut şansa să cunosc personalităţi din toate categoriile artistice. Şi cu fiecare dintre aceştia am încercat să surprind clipa. Este o vorbă a lui Goethe, care îmi place foarte mult: “Clipă, întârzie puţin, eşti atât de frumoasă!” A opri clipa într-o fracţiune de secundă, înseamnă mult. Trebuie să-i surprinzi starea omului sau a scriitorului, încât, dacă-i citeşti o parte din operă să-l poţi suprapune pe ea.

- Există posibilitatea ca autorul să fie recunoscut după fotografiile pe care le realizează?

- Vine cineva la mine într-o zi şi mă felicită pentru o fotografie publicată într-o revistă literară. Era vorba despre o fotografie a lui Geo Bogza. Şi-l întreb de unde ştie că este făcută de mine, deoarece nu era semnată. El îmi răspunde: “Păi, îţi cunosc stilul”. În literatură, în pictură, în arta plastică, fiecare are o anumită orientare, stilul lui. Dacă şi în fotografie e vorba să ţi se recunoască stilul, fără semnătură…momentul ăla m-a făcut să cred că ceea ce fac este, totuşi, ceva deosebit. Nimeni nu poate să-mi reproşeze că am făcut compromisuri în fotografie. Am fost foarte decent şi în acelaşi timp, mi-au plăcut provocările. Am avut talentul ăsta de a-i provoca pe ceilalţi să facă aşa cum vroiam eu. Pentru că, orice aparat de fimat sau fotografiat este îndreptat spre tine ştii că trebuie să-ţi controlezi cuvintele şi atitudinea, de aceea este necesară o încercare de exteriorizare, pentru a ieşi ceva natural. Iar tu, ca autor, trebuie să-ţi gândeşti şi să-ţi filtrezi imaginile pentru că, odată apărute, te reprezintă. Prin tot ce am publicat şi felul de a mă apropia de marile personalităţi cred că am fost unic. Nu am fost criticat, nici măcar un cuvânt, prin care să-mi reproşeze cineva că am făcut cuiva fotografii care să îl compromită. Am făcut fotografii de excepţie.

- Povestiţi, pentru cei care nu ştiu, întâmplarea cu Geo Bogza suit în copac.

- Da, am făcut mare vâlvă cu poza asta. Chiar Eugen Barbu a vrut să mi-o cumpere cu 1700 de lei, iar eu luam cam 18 lei pe fotografie. Dar, a fost voinţa lui Geo Bogza să mă sui eu în copac şi să-l fotografiez de sus şi pe urmă, am inversat rolurile. I-am spus: “Maestre, în cazul ăsta, păcat că nu vă puteţi sui dumneavoastră în copac, să vedeţi ce fotografie o să iasă! Cu ideea dumneavoastră şi obiectivul meu de la aparat am face o fotografie demnă de istoria literaturii”. Apoi Bogza zice: “Păi, cum, domnule să nu mă urc?! Ce, par eu atât de ramolit?!” Şi Geo Bogza avea atunci aproape 75 de ani. Astfel că, atunci când trebuia publicată o fotografie, Geo Bogza nu vroia decât dintre acelea realizate de Blendea.

- Aţi reuşit cu mult simţ al umorului şi, în general, prin felul de a fi să vi-i apropiaţi pe unii dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii române…

- Dacă aş scoate un album sau o carte cu personalităţile lângă care am stat…aş publica fotografii cu Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Al Philippide, Demostene Botez…Am sute de mii de fotografii. Am ştiut să mă apropii de aceşti mari oameni, mai ales cu felul meu de a fi, având şi darul imitaţiei. Când ne întâlneam cu diferite ocazii, la anumite evenimente, îi imitam pe George Călinescu, Adrian Păunescu, Tomazian, Amza Pellea, Dem Rădulescu, Birlic, Toma Caragiu şi, mai uşurel, mai pe ascuns, pe Nicolae Ceauşescu.

- Am aflat cum l-aţi suit pe Bogza în copac, dar cum suna acea urare acvatică pe care i-aţi spus-o cu ocazia uneia dintre aniversări?

- „Maestre, daţi-mi voie să vă fac o urare acvatică!“ „Acvatică, se miră Bogza. Cum vine asta?“. „Păi simplu”, îi răspund, „vă urez un ocean de sănătate, un fluviu de bucurie şi un râu de bogăţie!“. Bogza m-a privit puţin amărât şi mi-a rãspuns: „E, domnule Blendea, cu oceanul ăsta de sănătate e mai greu. Aşa cum sunt eu acuma, cam şubred şi cam bolnav, m-aş mulţumi şi c-o băltoacă”.

- Acum aveţi 67 de ani, din care, peste 30 de ani de profesionalism şi dăruire.

- Mă gândesc să-mi dea Dumnezeu zile să valorific măcar un sfert din tot ce am eu tras pe peliculă. Am sute de mii de imagini. Mi-ar mai trebui încă o viaţă să valorific ce am făcut în atâţia ani.

Interviu realizat în 2004, acasă la dl. Blendea.