Mereu am considerat că întâlnirea mea cu toate cărțile, fie ele primite sau cumpărate nu este întâmplătoare. Știu că există ceva, ca un fir nevăzut care ne leagă, un glas imperceptibil care ne apropie de oameni și cărțile lor. La fel s-
a întâmplat și cu Florentin Palaghia și cartea sa Întoarcerea cailor, apărută la Casa de editură și presă Deliana în 1994. Beneficiind de o prefață semnată de Nichita Stănescu, acesta îl vede pe poet astfel: „Florentin Palaghia, ca poet, se dizolvă în propriile sale metafore în irezistibila și instinctiva regăsire a unei măști pierdute cândva în copilărie și poate cândva regăsită într-un viitor sugerat.” Edificatoare în acest sens sunt versurile în care trupul poetului este cucerit de natura vie până la nivelul celulei, ca-ntr-n proces al reîncarnării rapide, parcă de teama unei posibile risipiri a trupului, sortit unei renașteri într-o altă lume, spre o altă soartă, un proaspăt destin: „Plouă mărunt/ și păsări mici/ îmi intră în vene./ Se zbat să zboare,/ le simt cum dau din aripi.// Sângele freamătă/ și ele țâșnesc/ prin nări, prin ochi, prin degete./ Sunt pasăre îmi zic/ și turiștii aplaudă.// M-am suit într-un turn,/ încerc să nu-i privesc./ Plouă mărunt/ iar eu zbor, zbor/ spre o altă lume.” (pag. 10)
Uneori descriptiv, asemenea unui pictor
îndrăgostit de detalii, alteori lapidar, ca o bătaie de inimă cuprinsă de teamă, poetul devine un fel de maestru telegrafist, agitat să scrie repede mesajul concret din dorința de a salva cuvintele purtătoare de sentiment: „În picioare, lângă o mulțime de obiecte/ insignifiante/ scriu acest poem./ La o sută de metri e miezul nopții/ și în fereastra de vizavi trec trenurile.// Ai aprins o candelă și aplecată/ aștepți vești din inima poetului./ Obiectele se balansează plutind într-un dans aerobic./ Paharele zbârnăie, telefonul sună strident.// E vocea voalată din inima poetului./ Vino, vino să mă privești ca altădată,/ tu ești singurul meu prieten!/ Obiectele se prăbușesc obosite pe mochetă, debordez de imaginație/ și îmiaduc aminte că scriu acest poem fără tine.” (pag 28)
Necunoscându-l inițial decât din cartea mai sus amintită și din aparițiile domniei sale în revistele literare, dar niciodată personal, i-am căutat tot mai multe poeme publicate, în încercarea de a pătrunde tot mai mult în universul gândirii poetului născut pe 1 septembrie 1945. Poet al generaţiei ’80, debutând editorial în 1981 cu volumul Sintagme, Florentin Palaghia și-a câștigat un destin literar aparte fiind unul dintre frumoșii creatori ai tablourilor lirice ravisante: „Mai aveam un cuvânt/ până-n suta de crini/ înotând ca un sfânt/ între-atâţi heruvimi/ mai aveam încă ani/ să mă rog şi să sper/ că din lutul luminii/ mă voi face un cer/ mai aveam de iubit/ înc-un veac şi un veac/ şi pământ de umbrit/ ani de rugă şi leac/ mai aveam paşii mei/ către tine să-i cern/ răspândiţi însă grei/ între rai şi infern.” (Ani de rugă) Așa cum se poate observa din versurile anterioare, îmbrățișat de regrete, nu se înfrânează din a-și declara nemulțumirea în fața divinității pentru timpul prea scurt care i-a fost alocat pentru a îmblânzi cuvântul devenit atât de drag până la obsesie, prin atitudinea lui, a poetului, mereu în competiție cu îngerii, prin rugile adresate Lui parcă în buclă, ca un manifest al disperării. Poetul încă mai speră, prin poeme și dincolo de ele, să fie lăsat măcar să atingă Porțile Cerului.
Deși s-a conturat de-a lungul timpului ca un creator al introspecțiilor sufletești, el este totodată și un poet fin al citadinului, al urbanului tot mai tulburat, ba chiar mai sălbatic decât acela al anilor 2011, când i-au fost
publicate aceste rânduri în revista Ramuri: „Când în icoană/ lumea în goană/ transformă-n gânduri/ sute de rânduri/ serafii-n boare/ apele-n stări/ oamenii-n mări/ unde te duci/ vezi numai cruci/ vorbe şi zgură/ frig şi căldură/ răi şi haini/ coroane spini/ Golgote-n fum/ imperii scrum.” (Golgote-spini) Cu toate acestea există, totuși, schițată printre cuvinte atent și reprezentativ alese, speranța prin rugăciune, ca unica soluție disperat aleasă la nivel macro de către o societate sătulă de negru, de umbre înșelătoare și de atâta neputință în a-și purta public lumina prin întunericul societății, al lumii însăși: „fum de vecernii/ spini şi coroane/ boală şi foame/ zgură şi ură/ hoţi care fură/ mări ferecate/ oameni păcate/ sute de file/ mii de reptile/ lumea le sfarmă/ într-o icoană.” (Scrum şi imperii).
Da, Florentin Palaghia este un poet deja construit întru totul, un emițător avizat în a disemina în pagini de revistă și cărți propriile reflecții asupra existenței sinelui, dar mai ales a lumii. Versurile sale adeseori apodictice ne introduc într-un spațiu al trăirilor complexe
unde întâlnim deopotrivă și regrete, frustrări, bucurii, mari emoții ca urmare a unor întâlniri memorabile, lacrimi, incertitudini și popasuri sufletești necesare: „Efemeri ne naştem vii/ iubim cerul peste vii/ călători cu pirostrii/ Călători murim sublim/ încercând să ne iubim/ vindecaţi de nebunii./ Viitor ne nemurim/ înspinaţi în ţintirim/ pe pământul heruvim./ Ce lumină ce descânt,/ ce speranţă în cuvânt/ ca să facem legământ/ pe pământ şi sub pământ.” (Rugăciune)
Condamnat a-și purta harul până la capăt, Florentin Palaghia și-a scris deja discursul testamentar în calitatea sa de aparținător al lumii, construit efemer, cu incertitudini dezvăluite liric ca expresie a lucidității, dar mai ales a împăcării cu sinele care știe că a fost totul și a trecut prin toate, mereu alături de cel mai bun partener de drum pe aleile strâmte ale vieții, adeseori aglomerate și sufocante, cuvântul: „De voi fi nu voi fi/ cine ştie că sunt/ cer lumină ori veghe/ călător ori cuvânt.// De voi fi nu voi fi/ nici în cer nici în vânt/ voi rămâne un verb/ ancorat de pământ.// De voi fi ori voi fi/ ori călugăr ori schit/ ori un verb, a iubi,/ voi trăi c-am iubit.// Alfabet de voi fi/ rătăcit pe pământ/ infinit voi iubi/ substantivul cuvânt.” (De voi fi...)
a întâmplat și cu Florentin Palaghia și cartea sa Întoarcerea cailor, apărută la Casa de editură și presă Deliana în 1994. Beneficiind de o prefață semnată de Nichita Stănescu, acesta îl vede pe poet astfel: „Florentin Palaghia, ca poet, se dizolvă în propriile sale metafore în irezistibila și instinctiva regăsire a unei măști pierdute cândva în copilărie și poate cândva regăsită într-un viitor sugerat.” Edificatoare în acest sens sunt versurile în care trupul poetului este cucerit de natura vie până la nivelul celulei, ca-ntr-n proces al reîncarnării rapide, parcă de teama unei posibile risipiri a trupului, sortit unei renașteri într-o altă lume, spre o altă soartă, un proaspăt destin: „Plouă mărunt/ și păsări mici/ îmi intră în vene./ Se zbat să zboare,/ le simt cum dau din aripi.// Sângele freamătă/ și ele țâșnesc/ prin nări, prin ochi, prin degete./ Sunt pasăre îmi zic/ și turiștii aplaudă.// M-am suit într-un turn,/ încerc să nu-i privesc./ Plouă mărunt/ iar eu zbor, zbor/ spre o altă lume.” (pag. 10)
Uneori descriptiv, asemenea unui pictor
îndrăgostit de detalii, alteori lapidar, ca o bătaie de inimă cuprinsă de teamă, poetul devine un fel de maestru telegrafist, agitat să scrie repede mesajul concret din dorința de a salva cuvintele purtătoare de sentiment: „În picioare, lângă o mulțime de obiecte/ insignifiante/ scriu acest poem./ La o sută de metri e miezul nopții/ și în fereastra de vizavi trec trenurile.// Ai aprins o candelă și aplecată/ aștepți vești din inima poetului./ Obiectele se balansează plutind într-un dans aerobic./ Paharele zbârnăie, telefonul sună strident.// E vocea voalată din inima poetului./ Vino, vino să mă privești ca altădată,/ tu ești singurul meu prieten!/ Obiectele se prăbușesc obosite pe mochetă, debordez de imaginație/ și îmiaduc aminte că scriu acest poem fără tine.” (pag 28)
Necunoscându-l inițial decât din cartea mai sus amintită și din aparițiile domniei sale în revistele literare, dar niciodată personal, i-am căutat tot mai multe poeme publicate, în încercarea de a pătrunde tot mai mult în universul gândirii poetului născut pe 1 septembrie 1945. Poet al generaţiei ’80, debutând editorial în 1981 cu volumul Sintagme, Florentin Palaghia și-a câștigat un destin literar aparte fiind unul dintre frumoșii creatori ai tablourilor lirice ravisante: „Mai aveam un cuvânt/ până-n suta de crini/ înotând ca un sfânt/ între-atâţi heruvimi/ mai aveam încă ani/ să mă rog şi să sper/ că din lutul luminii/ mă voi face un cer/ mai aveam de iubit/ înc-un veac şi un veac/ şi pământ de umbrit/ ani de rugă şi leac/ mai aveam paşii mei/ către tine să-i cern/ răspândiţi însă grei/ între rai şi infern.” (Ani de rugă) Așa cum se poate observa din versurile anterioare, îmbrățișat de regrete, nu se înfrânează din a-și declara nemulțumirea în fața divinității pentru timpul prea scurt care i-a fost alocat pentru a îmblânzi cuvântul devenit atât de drag până la obsesie, prin atitudinea lui, a poetului, mereu în competiție cu îngerii, prin rugile adresate Lui parcă în buclă, ca un manifest al disperării. Poetul încă mai speră, prin poeme și dincolo de ele, să fie lăsat măcar să atingă Porțile Cerului.
Deși s-a conturat de-a lungul timpului ca un creator al introspecțiilor sufletești, el este totodată și un poet fin al citadinului, al urbanului tot mai tulburat, ba chiar mai sălbatic decât acela al anilor 2011, când i-au fost
publicate aceste rânduri în revista Ramuri: „Când în icoană/ lumea în goană/ transformă-n gânduri/ sute de rânduri/ serafii-n boare/ apele-n stări/ oamenii-n mări/ unde te duci/ vezi numai cruci/ vorbe şi zgură/ frig şi căldură/ răi şi haini/ coroane spini/ Golgote-n fum/ imperii scrum.” (Golgote-spini) Cu toate acestea există, totuși, schițată printre cuvinte atent și reprezentativ alese, speranța prin rugăciune, ca unica soluție disperat aleasă la nivel macro de către o societate sătulă de negru, de umbre înșelătoare și de atâta neputință în a-și purta public lumina prin întunericul societății, al lumii însăși: „fum de vecernii/ spini şi coroane/ boală şi foame/ zgură şi ură/ hoţi care fură/ mări ferecate/ oameni păcate/ sute de file/ mii de reptile/ lumea le sfarmă/ într-o icoană.” (Scrum şi imperii).
Da, Florentin Palaghia este un poet deja construit întru totul, un emițător avizat în a disemina în pagini de revistă și cărți propriile reflecții asupra existenței sinelui, dar mai ales a lumii. Versurile sale adeseori apodictice ne introduc într-un spațiu al trăirilor complexe
unde întâlnim deopotrivă și regrete, frustrări, bucurii, mari emoții ca urmare a unor întâlniri memorabile, lacrimi, incertitudini și popasuri sufletești necesare: „Efemeri ne naştem vii/ iubim cerul peste vii/ călători cu pirostrii/ Călători murim sublim/ încercând să ne iubim/ vindecaţi de nebunii./ Viitor ne nemurim/ înspinaţi în ţintirim/ pe pământul heruvim./ Ce lumină ce descânt,/ ce speranţă în cuvânt/ ca să facem legământ/ pe pământ şi sub pământ.” (Rugăciune)
Condamnat a-și purta harul până la capăt, Florentin Palaghia și-a scris deja discursul testamentar în calitatea sa de aparținător al lumii, construit efemer, cu incertitudini dezvăluite liric ca expresie a lucidității, dar mai ales a împăcării cu sinele care știe că a fost totul și a trecut prin toate, mereu alături de cel mai bun partener de drum pe aleile strâmte ale vieții, adeseori aglomerate și sufocante, cuvântul: „De voi fi nu voi fi/ cine ştie că sunt/ cer lumină ori veghe/ călător ori cuvânt.// De voi fi nu voi fi/ nici în cer nici în vânt/ voi rămâne un verb/ ancorat de pământ.// De voi fi ori voi fi/ ori călugăr ori schit/ ori un verb, a iubi,/ voi trăi c-am iubit.// Alfabet de voi fi/ rătăcit pe pământ/ infinit voi iubi/ substantivul cuvânt.” (De voi fi...)
Gabriel Dragnea
