Un creator al tablourilor lirice ravisante

            Mereu am considerat că întâlnirea mea cu toate cărțile, fie ele primite sau cumpărate nu este întâmplătoare. Știu că există ceva, ca un fir nevăzut care ne leagă, un glas imperceptibil care ne apropie de oameni și cărțile lor. La fel s-

a întâmplat și cu Florentin Palaghia și cartea sa Întoarcerea cailor, apărută la Casa de editură și presă Deliana în 1994. Beneficiind de o prefață semnată de Nichita Stănescu, acesta îl vede pe poet astfel: „Florentin Palaghia, ca poet, se dizolvă în propriile sale metafore în irezistibila și instinctiva regăsire a unei măști pierdute cândva în copilărie și poate cândva regăsită într-un viitor sugerat.” Edificatoare în acest sens sunt versurile în care trupul poetului este cucerit de natura vie până la nivelul celulei, ca-ntr-n proces al reîncarnării rapide, parcă de teama unei posibile risipiri a trupului, sortit unei renașteri într-o altă lume, spre o altă soartă, un proaspăt destin: „Plouă mărunt/ și păsări mici/ îmi intră în vene./ Se zbat să zboare,/ le simt cum dau din aripi.// Sângele freamătă/ și ele țâșnesc/ prin nări, prin ochi, prin degete./ Sunt pasăre îmi zic/ și turiștii aplaudă.// M-am suit într-un turn,/ încerc să nu-i privesc./ Plouă mărunt/ iar eu zbor, zbor/ spre o altă lume.” (pag. 10)           
          Uneori descriptiv, asemenea unui pictor

îndrăgostit de detalii, alteori lapidar, ca o bătaie de inimă cuprinsă de teamă, poetul devine un fel de maestru telegrafist, agitat să scrie repede mesajul concret din dorința de a salva cuvintele purtătoare de sentiment: „În picioare, lângă o mulțime de obiecte/ insignifiante/ scriu acest poem./ La o sută de metri e miezul nopții/ și în fereastra de vizavi trec trenurile.// Ai aprins o candelă și aplecată/ aștepți vești din inima poetului./ Obiectele se balansează plutind într-un dans aerobic./ Paharele zbârnăie, telefonul sună strident.// E vocea voalată din inima poetului./ Vino, vino să mă privești ca altădată,/ tu ești singurul meu prieten!/ Obiectele se prăbușesc obosite pe mochetă, debordez de imaginație/ și îmiaduc aminte că scriu acest poem fără tine.” (pag 28)
          Necunoscându-l inițial decât din cartea mai sus amintită și din aparițiile domniei sale în revistele literare, dar niciodată personal, i-am căutat tot mai multe poeme publicate, în încercarea de a pătrunde tot mai mult în universul gândirii poetului născut pe 1 septembrie 1945. Poet al generaţiei ’80, debutând editorial în 1981 cu volumul Sintagme, Florentin Palaghia și-a câștigat un destin literar aparte fiind unul dintre frumoșii creatori ai  tablourilor lirice ravisante: „Mai aveam un cuvânt/ până-n suta de crini/ înotând ca un sfânt/ între-atâţi heruvimi/ mai aveam încă ani/ să mă rog şi să sper/ că din lutul luminii/ mă voi face un cer/ mai aveam de iubit/ înc-un veac şi un veac/ şi pământ de umbrit/ ani de rugă şi leac/ mai aveam paşii mei/ către tine să-i cern/ răspândiţi însă grei/ între rai şi infern.” (Ani de rugă) Așa cum se poate observa din versurile anterioare, îmbrățișat de regrete, nu se înfrânează din a-și declara nemulțumirea în fața divinității pentru timpul prea scurt care i-a fost alocat pentru a îmblânzi cuvântul devenit atât de drag până la obsesie, prin atitudinea lui, a poetului, mereu în competiție cu îngerii, prin rugile adresate Lui parcă în buclă, ca un manifest al disperării. Poetul încă mai speră, prin poeme și dincolo de ele, să fie lăsat măcar să atingă Porțile Cerului. 
          Deși s-a conturat de-a lungul timpului ca un creator al introspecțiilor sufletești, el este totodată și un poet fin al citadinului, al urbanului tot mai tulburat, ba chiar mai sălbatic decât acela al anilor 2011, când i-au fost

publicate aceste rânduri în revista Ramuri: „Când în icoană/ lumea în goană/ transformă-n gânduri/ sute de rânduri/ serafii-n boare/ apele-n stări/ oamenii-n mări/ unde te duci/ vezi numai cruci/ vorbe şi zgură/ frig şi căldură/ răi şi haini/ coroane spini/ Golgote-n fum/ imperii scrum.” (Golgote-spini) Cu toate acestea există, totuși, schițată printre cuvinte atent și reprezentativ alese, speranța prin rugăciune, ca unica soluție disperat aleasă la nivel macro de către o societate sătulă de negru, de umbre înșelătoare și de atâta neputință în a-și purta public lumina prin întunericul societății, al lumii însăși: „fum de vecernii/ spini şi coroane/ boală şi foame/ zgură şi ură/ hoţi care fură/ mări ferecate/ oameni păcate/ sute de file/ mii de reptile/ lumea le sfarmă/ într-o icoană.” (Scrum şi imperii).
          Da, Florentin Palaghia este un poet deja construit întru totul, un emițător avizat în a disemina în pagini de revistă și cărți propriile reflecții asupra existenței sinelui, dar mai ales a lumii. Versurile sale adeseori apodictice ne introduc într-un spațiu al trăirilor complexe

unde întâlnim deopotrivă și regrete, frustrări, bucurii, mari emoții ca urmare a unor întâlniri memorabile, lacrimi, incertitudini și popasuri sufletești necesare: „Efemeri ne naştem vii/ iubim cerul peste vii/ călători cu pirostrii/ Călători murim sublim/ încercând să ne iubim/ vindecaţi de nebunii./ Viitor ne nemurim/ înspinaţi în ţintirim/ pe pământul heruvim./ Ce lumină ce descânt,/ ce speranţă în cuvânt/ ca să facem legământ/ pe pământ şi sub pământ.” (Rugăciune)
          Condamnat a-și purta harul până la capăt, Florentin Palaghia și-a scris deja discursul testamentar în calitatea sa de aparținător al lumii, construit efemer, cu incertitudini dezvăluite liric ca expresie a lucidității, dar mai ales a împăcării cu sinele care știe că a fost totul și a trecut prin toate, mereu alături de cel mai bun partener de drum pe aleile strâmte ale vieții, adeseori aglomerate și sufocante, cuvântul: „De voi fi nu voi fi/ cine ştie că sunt/ cer lumină ori veghe/ călător ori cuvânt.// De voi fi nu voi fi/ nici în cer nici în vânt/ voi rămâne un verb/ ancorat de pământ.// De voi fi ori voi fi/ ori călugăr ori schit/ ori un verb, a iubi,/ voi trăi c-am iubit.// Alfabet de voi fi/ rătăcit pe pământ/ infinit voi iubi/ substantivul cuvânt.” (De voi fi...)

Gabriel Dragnea

„…aripa casei, jumătate zăpadă, jumătate văzduh”

          Citind din Poeți români de azi a criticului Gheorghe Grigurcu am ajuns la paginile dedicate poetului Liviu Călin, file în care am descoperit câteva metafore citate din poeziile lui care m-au determinat să-l caut pentru a-l cunoaște mai în amănunt:

„Ca o vulpe ora trece/ prin venele mele” sau „Am aprins ultimul cărbune/ (…) îl țin în palmă,/ de frica lupilor/ care mi-au zgâriat numele pe copaci”. Și l-am găsit la fel de rătăcit, asemenea tuturor acelora pe care i-am convocat în spațiul rezervat pentru a se prezenta în grabă însoțiți de mostre ale inspirației lor. Pagină cu pagină, i-am străbătut gândurile cu o lăcomie rudă cu disperarea. Parcă nu mai primisem de multă vreme doza de metaforă și sevrajul se făcea remarcat în atitudinea care nu accepta întreruperi, prins și agitat între cuvintele așezate în volumul Spirale parcă discret și timid, figurile de stil fiind popasuri pentru noi exerciții de admirație. „Pagina albă o acoperi cu

mâna/ și vezi în ea cuvintele nescrise,/ rotunde și roșii ca ochiul de iepure…/ Le știi pe toate, le-ai desenat pe nisip și pe carte,// Le-ai sunat în ureche/ să nu-ți fie teamă de tine/ și nu mai vor să te-asculte./ Fug unul de altul cuvintele tale nescrise// ca păsările când știu vânătorii.” (Pagina albă, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
          Ca-ntr-un ring al trăirilor intense, neputința creatorului lasă loc curajului, nerăbdării lui de a fi portavocea originală în dezvăluirea mereu tulburătoarei și minunatei reînvieri a naturii, primăvara, mereu o broderie fină de emoție și culoare pe trupul pământului. „Ora e tulbure, ca mărgeanul în ape,/ o umbră albastră sau verde cu puțină lumină – / cât a rămas printre arbori și case/ din soarele zilei de martie./ Dar nu poți, cum stai la fereastră/ și auzi vântul tăind mătasea grădinii,/ blând, ca un bătrân gospodar, să nu duci mâna la gură,/ ca și când ai vrea să cânți/ sau să șoptești ceva unui prieten,/ că mâine,/ zborul păsărilor va fi mai aproape de pământul/ din care ies aburii ierbii curate.” (Anotimpul începe, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
Douăzeci de ani mai târziu, metafora devine mai elaborată, lasă loc interpretărilor variate pe tema vieții și a morții, a resemnării, a căderii în

neputință: „Rostogoliri de bolovani, se-aud în văi cu umbre și ferigi/ cad peste tine ani/ și dacă strigi/ ecoul moare între stânci./ Ai vrea să-l vezi incendiar/ nu coborând încet/ doar bănuită frunză de ierbar./ Adună-te, îmi spun, a câta oară/ și urlă urlă râul te învață/ că în deșert poți fi și Niagară/ dar glasul uită de povață/ când cățărat rămâi lângă izvor/ și cicatricele pe față/ bolborosesc în apă/ umbra lor/ despre atâtea urlete ucise.// Hai, du-ți acasă/ sicriul tău cu vise.” (ianuarie, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          Interesant ar putea părea faptul că în ambele volume de versuri amintite – a se remarca prin comparație o altă calitate a versului gândit în anii 80, mai încifrat, cu

îndemn la reluarea lecturii pentru a debloca noi posibile sensuri - poetul Liviu Călin construiește cu sau fără voia lui un echilibru al trăirilor, al emoțiilor etalate prin cuvânt: „E un sunet înalt/ cu pene albastre/ născut din oul bălții/ în stuf/ care apropie polii/ și lasă bruma să cadă/ pe ferestre/ înainte ca aripa casei/ să fie jumătate zăpadă/ jumătate văzduh.” (Pasăre, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
Barbilian sau nu, așa cum s-a spus la un moment dat în diverse intervenții critice, Liviu Călin reușește să încline balanța de partea poeziei autentice, a talentului evident, fapt care i-a atras poetului născut la Craiova un meritat Premiu Herder în 1990: „Pe umeri cad întâmplări/ și le simți greutatea/ în încălțămintea prea nouă/ să poți merge înainte/ iar dintr-odată/ când vântul scutură fluturii plopilor/ te oprești în dreptul vitrinei cunoscute/ confidentă senină de la o vreme/ încât poți vedea dacă piciorul/ te minte/ sau/ într-adevăr/ ceva e schimbat la față/ și greutatea întrebării strălucește aici/ sub lacătul buzelor/ adevăr de care n-ai știut niciodată/ până azi dimineață.” (Revelație, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          În căutările mele de a-l cunoaște mai bine pe Liviu Călin, i-am descoperit Frica de duminică, un roman publicat în 1982 de Editura Eminescu, dar și câteva Portrete și opinii literare (Ed. Albatros, 1972) care ajută la conturarea portretului acestui scriitor și critic literar peste care au trecut 30 de ani de la prea grabnica sa plecare dincolo de granițele lumilor știute. Cu prea puține referințe sau trimiteri la opera sa Liviu Călin rămâne creatorul citadin cu dese evadări într-o natură participativă, provocatoare, activă la construcția acestui labirint liric al poetului.
 
Gabriel Dragnea

Doar atât: Arié Grünberg Matache

 A fost Profesorul meu. Nu cred că am conștientizat în totalitate importanța prezenței lui decât atunci când nu l-am mai avut aproape, când m-am trezit în fața unui proiect de lucrare universitară care risca să rămână al nimănui. O lucrare despre un oarecare Panait Istrati pe care dorea să îl cunoaștem împreună. Știam că ei se cunosc deja și totul este doar o invitație la porțile unui labirint al ideilor, al credințelor, la capătul căruia aveam să descopăr adevărul. Adevărul personal despre cel controversat care nu mai dorea să adere la nimic: „Și soarele pălește/ uneori,/ spunea Shakespeare/ într-un sonnet./ De ce nu s-ar fi înșelat/ și Călinescu?/ Vă dau un exemplu:/ Panait Istrati./ Dacă îl admirăm pe Călinescu, trebuie să reparăm/ eroarea/ și să-l recitim/ pe cel care a scris/ Kira Kiralina/ pe cel care credea în/ iubire, prietenie, adevăr și dreptate.”

          Într-un an 2002 care nu anunța nimic revelator sau sentențios, facultatea, asemenea unei orchestre, rămăsese fără dirijor, iar mie, asemenea călătorului îmi dispăruse busola. A fost poetul-prieten al marilor scriitori ai lumii, cu Baudelaire de la care „a învățat ce reprezintă albatrosul”, cu Leconte de Lisle care i-a „arătat ce înseamnă condorul”. Lucian Blaga i-a „dezvăluit ce taină ascunde gorunul”, Walt Witman i-a „citit în firul de iarbă”, iar Ronsard i-a „șoptit ce este trandafirul”. Eminescu i-a descris codrul, Francois Villon i-a vorbit despre zăpadă, iar E.A.Poe i-a „spus totul despre corb”. Însuși el, Profesorul, spunea: „Ba cineva mi-a dat drept model/ lanul de grâu/ și se numea Montaigne./ Ibsen mi-a scris despre/ rața sălbatică/ sau despre caii albi./ Cehov m-a învățat să privesc/ pescărușul/ sau livada de vișini.” Și, ca o pecete așezată peste conștiența lecturii, Profesorul conchide: „Și toți aceștia/ și atâția alții/ m-au învățat mereu/ să citesc/ cu umilință/ în marea carte a naturii.” (din vol. pretexte și posttexte, Ed. Verus, f.a.)
          El a fost și va continua să rămână în amintirea celor care l-au cunoscut, nu doar profesorul Arié Grünberg Matache, care îți făcea cunoștiință cu personajele emblematice ale marilor capodopere, ci și acela care îți crea cadrul necesar și fertil pentru a-ți găsi răspunsul la propriile întrebări. Din retorica întrebărilor lui se năștea un întreg proces al unor noi înțelegeri. Știa să te poziționeze pe scaunul potrivit de unde trebuia să vezi lumea cărților și a personajelor altfel, dintr-un unghi din care fereastra nu este doar un loc care îți facilitează observarea directă ci mai ales posibilitatea de evadare din spațiul răspunsurilor deja date, pe scena directă a unei alte lumi în care noi și noi alte întrebări sunt necesare pentru o altfel de înțelegere a lucrurilor: „Sper că nu vă veți supăra pe mine/ dacă/ în fața mormântului

lui Javert/ mi-am scos pălăria./ Vă pot dezvălui un secret./ Acolo/ l-am găsit/ punând o floare/ și păstrând o clipă de reculegere/ pe Jean Valjean./ Știa el ceva!” Pentru el, omul era produsul propriilor alegeri. „Spune-mi cu cine te-mprietenești ca să-ți spun cine ești” este valabil și din punct de Vedere al opțiunilor pentru lectură. Atitudinea lui în fața dilemelor, misterelor sau provocărilor lumii era una la fel de asumată și responsabilă, fără a lăsa loc unor dialoguri facile, irelevante, dispute în afara coordonatelor pentru o orientare corectă oferite de marile capodobere ale lumii: „Peste trei miliarde de ani/ (n-am reținut exact data!)/ Pământul va muri,/ spun unii oameni de știință./ Alții vorbesc despre/ Apocalipsă/ (am aflat că încă mai sînt încă discuții)./ Eu mă grăbesc/ să aflu/ ce spune Shakespeare./ Fiecare/ cu bibliografia lui.” Profesorul, care mi-a făcut onoarea de a participa și de a lua cuvântul la apariția celei de-a doua plachetă de versuri Aici nu sunt cuvinte simțea o profundă dezamăgire în atitudinea oamenilor, tot mai anesteziați în fața marelui spectacol superficial al lumii cu paiete strălucitoare, metalizate, un trist circ grotesc coborât în stradă de pe micile ecrane ale sufrageriilor dintr-un timp fără timp: „Mi-a scris/ Robinson Crusoe./ Îmi spune că se reîntoarce pe mare/ doar…doar/ va găsi o nouă insula pustie./ Nu-I place deloc ce s-a întâmplat/ cu lumea./ Vrea să o ia de la început/ (poate reușește/ să o facă mai bună)./ Și îi este dor de Vineri./ I-am răspuns./ Și l-am rugat să mai aștepte/ un pic./ Să plecăm împreună.”

          Și acum, după 21 de ani de absență de la catedră, în sala de curs încă se mai aude acea voce gravă, din studioul de înregistrare radio a emisiunii culturale „Cafeneaua literar-artistică încă se mai aude acea voce-îndemn care nu spune decât atât: „Nu putem trăi oricât./ Pur și simplu/ nu putem./ Ce-i de făcut, atunci?/ Există o singură soluție/ (mi-a spus-o un filozof)./ Există o singură datorie./ Trebuie/ să nu trăim/ oricum!”
 
 

Gabriel Dragnea

„o pasăre albă, ieșită din minți”

Pe unul dintre rafturile bibliotecii personale stau fără nicio teamă de a fi înstrăinate câteva cărți din Colecția Luceafărul, tipărite de Editura pentru Literatură, cărți aparținând unor autori precum Ion Drăgănoiu, Florentin Popescu, Titus Vîjeu, Romulus Guga, Nicolae Prelipceanu, Cătălin Ciolca, Grișa Gherghei, Gheorghe Anca, George Alboiu, Mihai Elin și Vintilă Ivănceanu. Nu mă întrebați care a fost

explicația pentru care m-am oprit asupra acestor volume și nici de ce nu am făcut-o mai devreme. Cu siguranță că există un destin al cărților, așa cum vorbim despre unul al oamenilor. Cert este că privindu-le mi-am amintit de câteva versuri ascunse printre aceste file îngălbenite: „Acestea-s oasele mele:/ albe, sfărâmicioase, adevărate./ Le-am curățat de carne/ seară de seară, dinadins încet.// Acum iată-le atârnate/ drept în poarta iubirii. Le clatină/ vântul ori dorul, ori/ luna umblă cu capulpe sus/ și s-a împiedicat de ele.” (Acestea-s oasele, pag.16) 

Da, dintre toate cărțile enumerate, pentru această rubrică devenită un fel de in memoriam, am ales volumul de debut Versuri al lui Cătălin Ciolca, publicat în 1968 în colecția Luceafărul, după cum spuneam. Născut pe 25 ianuarie 1941 în Urziceni, poetul ialomițean debutează cu versuri în 1964, publicându-le în revistele Luceafărul și Steaua. Despre acest volum de debut, Versuri, apărut în 1968, criticul Nicolae Manolescu scria în Contemporanul astfel: „Autorul este un sentimental incurabil, evocând peisaje, întâmplări, atmosfere cu o tehnică ireproşabilă, dar şi cu o anume monotonie. Poeziile au curgerea leneşă a râurilor de la şes, răsfirate în braţe de egală adâncime.” Tulburările lui sunt ale lumii care empatizează cu el, dar și ale acelora care nu pot să înțeleagă sufletul poetului. Scena iubitei privind parcă în gol, afectată de un destrămat anotimp, resimțind un destrămat sentiment de dragoste se intersectează cu agitația bine camuflată în interiorul poetului: „Chiar tu, iubito, în darn ai privit îndelung/ într-o amiază de vară și dragoste!// Deasupra sufletului meu, ca peste/ un întomnat luminiș ori eleșteu,/ fără încetare se rotește/ o pasăre albă, ieșită din minți.// Stejarii își mișcă coroanele, șerpii/ se cabrează săltându-și capetele,/ pădurarul atotcunoscător în ale locului/ ridică neputincios din umeri.” (Deasupra sufletului, pag.17)

Nimic din natură nu se manifestă străin de trăirile poetului. Totul este în acord cu frământările lui, niciun trup, oricât de mic nu poate fi absent de la spectacolul emoțiilor. Inima, ca de obicei neascultătoare, în recitalul acestor sentimente care nu au nevoie de glas pentru a fi înțelese, bate un ritm neînțeles și tulburător: „A fost o noapte caldă și scurtă./ Întunericul împrăștia mirosul florii/ de secară și cântecul de greier, tulburat/ de vânt. În grabă, norii-și îndemnau la păscut/ umbrele lor uriașe.// Neclintită, strâmbă, la marginea satului/ cumpăna albă – fată deșirată și tristă.// Bezna creștea cu încetul, ca apele./ S-au întunecat cumpăna, norii.../ Tăcerile noastre erau atât de aproape/ că vorbeam în gând, ca un om singur.// Delirul greierilor nu contenea în lan/ și chiar inima ta bătea fără socoteală/ măsura nopților noastre de dragoste.” (O noapte, pag.24)

Tot scormonind prin pagini de internet pentru a afla mai multe detalii despre Cătălin Ciolca, descopăr deopotrivă texte mai puțin laudative la adresa creațiilor poetului, dar și cuvinte apreciative, semn că gusturile sunt împărțite. Și este bine să fie așa! Într-un articol semnat Nicolae Turtureanu, cu referire la un alt volum de versuri al poetului Cătălin Ciolca, semnatarul scrie astfel: „Discursuri şi peisaje este cartea unui poet deplin, sigur pe cuvinte, având un pronunţat simţ al nuanţelor, până la infinitezimal şi, deopotrivă, vocaţia comunicării, a descifrării unor taine de suflet, împărtăşite cu o desăvârşită gravitate şi simplitate a spunerii.”

Privindu-i fișa biobibliografică publicată pe pagina filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, la finalul acesteia apar trecute mai multe numere de telefon ale poetului. Nedorindu-mi să primesc un răspuns postat între parantezele concretului, vreau să rămână doar întrebarea: Pentru aceia care își mai doresc un poem cu metafore-flash și vor să-l felicite pe autor, pentru cei care s-au regăsit în discursul lui liric, cine mai răspunde la telefon, acum, când poetul nu mai este acasă?!

 

Gabriel Dragnea