„…aripa casei, jumătate zăpadă, jumătate văzduh”

          Citind din Poeți români de azi a criticului Gheorghe Grigurcu am ajuns la paginile dedicate poetului Liviu Călin, file în care am descoperit câteva metafore citate din poeziile lui care m-au determinat să-l caut pentru a-l cunoaște mai în amănunt:

„Ca o vulpe ora trece/ prin venele mele” sau „Am aprins ultimul cărbune/ (…) îl țin în palmă,/ de frica lupilor/ care mi-au zgâriat numele pe copaci”. Și l-am găsit la fel de rătăcit, asemenea tuturor acelora pe care i-am convocat în spațiul rezervat pentru a se prezenta în grabă însoțiți de mostre ale inspirației lor. Pagină cu pagină, i-am străbătut gândurile cu o lăcomie rudă cu disperarea. Parcă nu mai primisem de multă vreme doza de metaforă și sevrajul se făcea remarcat în atitudinea care nu accepta întreruperi, prins și agitat între cuvintele așezate în volumul Spirale parcă discret și timid, figurile de stil fiind popasuri pentru noi exerciții de admirație. „Pagina albă o acoperi cu

mâna/ și vezi în ea cuvintele nescrise,/ rotunde și roșii ca ochiul de iepure…/ Le știi pe toate, le-ai desenat pe nisip și pe carte,// Le-ai sunat în ureche/ să nu-ți fie teamă de tine/ și nu mai vor să te-asculte./ Fug unul de altul cuvintele tale nescrise// ca păsările când știu vânătorii.” (Pagina albă, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
          Ca-ntr-un ring al trăirilor intense, neputința creatorului lasă loc curajului, nerăbdării lui de a fi portavocea originală în dezvăluirea mereu tulburătoarei și minunatei reînvieri a naturii, primăvara, mereu o broderie fină de emoție și culoare pe trupul pământului. „Ora e tulbure, ca mărgeanul în ape,/ o umbră albastră sau verde cu puțină lumină – / cât a rămas printre arbori și case/ din soarele zilei de martie./ Dar nu poți, cum stai la fereastră/ și auzi vântul tăind mătasea grădinii,/ blând, ca un bătrân gospodar, să nu duci mâna la gură,/ ca și când ai vrea să cânți/ sau să șoptești ceva unui prieten,/ că mâine,/ zborul păsărilor va fi mai aproape de pământul/ din care ies aburii ierbii curate.” (Anotimpul începe, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
Douăzeci de ani mai târziu, metafora devine mai elaborată, lasă loc interpretărilor variate pe tema vieții și a morții, a resemnării, a căderii în

neputință: „Rostogoliri de bolovani, se-aud în văi cu umbre și ferigi/ cad peste tine ani/ și dacă strigi/ ecoul moare între stânci./ Ai vrea să-l vezi incendiar/ nu coborând încet/ doar bănuită frunză de ierbar./ Adună-te, îmi spun, a câta oară/ și urlă urlă râul te învață/ că în deșert poți fi și Niagară/ dar glasul uită de povață/ când cățărat rămâi lângă izvor/ și cicatricele pe față/ bolborosesc în apă/ umbra lor/ despre atâtea urlete ucise.// Hai, du-ți acasă/ sicriul tău cu vise.” (ianuarie, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          Interesant ar putea părea faptul că în ambele volume de versuri amintite – a se remarca prin comparație o altă calitate a versului gândit în anii 80, mai încifrat, cu

îndemn la reluarea lecturii pentru a debloca noi posibile sensuri - poetul Liviu Călin construiește cu sau fără voia lui un echilibru al trăirilor, al emoțiilor etalate prin cuvânt: „E un sunet înalt/ cu pene albastre/ născut din oul bălții/ în stuf/ care apropie polii/ și lasă bruma să cadă/ pe ferestre/ înainte ca aripa casei/ să fie jumătate zăpadă/ jumătate văzduh.” (Pasăre, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
Barbilian sau nu, așa cum s-a spus la un moment dat în diverse intervenții critice, Liviu Călin reușește să încline balanța de partea poeziei autentice, a talentului evident, fapt care i-a atras poetului născut la Craiova un meritat Premiu Herder în 1990: „Pe umeri cad întâmplări/ și le simți greutatea/ în încălțămintea prea nouă/ să poți merge înainte/ iar dintr-odată/ când vântul scutură fluturii plopilor/ te oprești în dreptul vitrinei cunoscute/ confidentă senină de la o vreme/ încât poți vedea dacă piciorul/ te minte/ sau/ într-adevăr/ ceva e schimbat la față/ și greutatea întrebării strălucește aici/ sub lacătul buzelor/ adevăr de care n-ai știut niciodată/ până azi dimineață.” (Revelație, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          În căutările mele de a-l cunoaște mai bine pe Liviu Călin, i-am descoperit Frica de duminică, un roman publicat în 1982 de Editura Eminescu, dar și câteva Portrete și opinii literare (Ed. Albatros, 1972) care ajută la conturarea portretului acestui scriitor și critic literar peste care au trecut 30 de ani de la prea grabnica sa plecare dincolo de granițele lumilor știute. Cu prea puține referințe sau trimiteri la opera sa Liviu Călin rămâne creatorul citadin cu dese evadări într-o natură participativă, provocatoare, activă la construcția acestui labirint liric al poetului.
 
Gabriel Dragnea

Doar atât: Arié Grünberg Matache

 A fost Profesorul meu. Nu cred că am conștientizat în totalitate importanța prezenței lui decât atunci când nu l-am mai avut aproape, când m-am trezit în fața unui proiect de lucrare universitară care risca să rămână al nimănui. O lucrare despre un oarecare Panait Istrati pe care dorea să îl cunoaștem împreună. Știam că ei se cunosc deja și totul este doar o invitație la porțile unui labirint al ideilor, al credințelor, la capătul căruia aveam să descopăr adevărul. Adevărul personal despre cel controversat care nu mai dorea să adere la nimic: „Și soarele pălește/ uneori,/ spunea Shakespeare/ într-un sonnet./ De ce nu s-ar fi înșelat/ și Călinescu?/ Vă dau un exemplu:/ Panait Istrati./ Dacă îl admirăm pe Călinescu, trebuie să reparăm/ eroarea/ și să-l recitim/ pe cel care a scris/ Kira Kiralina/ pe cel care credea în/ iubire, prietenie, adevăr și dreptate.”

          Într-un an 2002 care nu anunța nimic revelator sau sentențios, facultatea, asemenea unei orchestre, rămăsese fără dirijor, iar mie, asemenea călătorului îmi dispăruse busola. A fost poetul-prieten al marilor scriitori ai lumii, cu Baudelaire de la care „a învățat ce reprezintă albatrosul”, cu Leconte de Lisle care i-a „arătat ce înseamnă condorul”. Lucian Blaga i-a „dezvăluit ce taină ascunde gorunul”, Walt Witman i-a „citit în firul de iarbă”, iar Ronsard i-a „șoptit ce este trandafirul”. Eminescu i-a descris codrul, Francois Villon i-a vorbit despre zăpadă, iar E.A.Poe i-a „spus totul despre corb”. Însuși el, Profesorul, spunea: „Ba cineva mi-a dat drept model/ lanul de grâu/ și se numea Montaigne./ Ibsen mi-a scris despre/ rața sălbatică/ sau despre caii albi./ Cehov m-a învățat să privesc/ pescărușul/ sau livada de vișini.” Și, ca o pecete așezată peste conștiența lecturii, Profesorul conchide: „Și toți aceștia/ și atâția alții/ m-au învățat mereu/ să citesc/ cu umilință/ în marea carte a naturii.” (din vol. pretexte și posttexte, Ed. Verus, f.a.)
          El a fost și va continua să rămână în amintirea celor care l-au cunoscut, nu doar profesorul Arié Grünberg Matache, care îți făcea cunoștiință cu personajele emblematice ale marilor capodopere, ci și acela care îți crea cadrul necesar și fertil pentru a-ți găsi răspunsul la propriile întrebări. Din retorica întrebărilor lui se năștea un întreg proces al unor noi înțelegeri. Știa să te poziționeze pe scaunul potrivit de unde trebuia să vezi lumea cărților și a personajelor altfel, dintr-un unghi din care fereastra nu este doar un loc care îți facilitează observarea directă ci mai ales posibilitatea de evadare din spațiul răspunsurilor deja date, pe scena directă a unei alte lumi în care noi și noi alte întrebări sunt necesare pentru o altfel de înțelegere a lucrurilor: „Sper că nu vă veți supăra pe mine/ dacă/ în fața mormântului

lui Javert/ mi-am scos pălăria./ Vă pot dezvălui un secret./ Acolo/ l-am găsit/ punând o floare/ și păstrând o clipă de reculegere/ pe Jean Valjean./ Știa el ceva!” Pentru el, omul era produsul propriilor alegeri. „Spune-mi cu cine te-mprietenești ca să-ți spun cine ești” este valabil și din punct de Vedere al opțiunilor pentru lectură. Atitudinea lui în fața dilemelor, misterelor sau provocărilor lumii era una la fel de asumată și responsabilă, fără a lăsa loc unor dialoguri facile, irelevante, dispute în afara coordonatelor pentru o orientare corectă oferite de marile capodobere ale lumii: „Peste trei miliarde de ani/ (n-am reținut exact data!)/ Pământul va muri,/ spun unii oameni de știință./ Alții vorbesc despre/ Apocalipsă/ (am aflat că încă mai sînt încă discuții)./ Eu mă grăbesc/ să aflu/ ce spune Shakespeare./ Fiecare/ cu bibliografia lui.” Profesorul, care mi-a făcut onoarea de a participa și de a lua cuvântul la apariția celei de-a doua plachetă de versuri Aici nu sunt cuvinte simțea o profundă dezamăgire în atitudinea oamenilor, tot mai anesteziați în fața marelui spectacol superficial al lumii cu paiete strălucitoare, metalizate, un trist circ grotesc coborât în stradă de pe micile ecrane ale sufrageriilor dintr-un timp fără timp: „Mi-a scris/ Robinson Crusoe./ Îmi spune că se reîntoarce pe mare/ doar…doar/ va găsi o nouă insula pustie./ Nu-I place deloc ce s-a întâmplat/ cu lumea./ Vrea să o ia de la început/ (poate reușește/ să o facă mai bună)./ Și îi este dor de Vineri./ I-am răspuns./ Și l-am rugat să mai aștepte/ un pic./ Să plecăm împreună.”

          Și acum, după 21 de ani de absență de la catedră, în sala de curs încă se mai aude acea voce gravă, din studioul de înregistrare radio a emisiunii culturale „Cafeneaua literar-artistică încă se mai aude acea voce-îndemn care nu spune decât atât: „Nu putem trăi oricât./ Pur și simplu/ nu putem./ Ce-i de făcut, atunci?/ Există o singură soluție/ (mi-a spus-o un filozof)./ Există o singură datorie./ Trebuie/ să nu trăim/ oricum!”
 
 

Gabriel Dragnea

„o pasăre albă, ieșită din minți”

Pe unul dintre rafturile bibliotecii personale stau fără nicio teamă de a fi înstrăinate câteva cărți din Colecția Luceafărul, tipărite de Editura pentru Literatură, cărți aparținând unor autori precum Ion Drăgănoiu, Florentin Popescu, Titus Vîjeu, Romulus Guga, Nicolae Prelipceanu, Cătălin Ciolca, Grișa Gherghei, Gheorghe Anca, George Alboiu, Mihai Elin și Vintilă Ivănceanu. Nu mă întrebați care a fost

explicația pentru care m-am oprit asupra acestor volume și nici de ce nu am făcut-o mai devreme. Cu siguranță că există un destin al cărților, așa cum vorbim despre unul al oamenilor. Cert este că privindu-le mi-am amintit de câteva versuri ascunse printre aceste file îngălbenite: „Acestea-s oasele mele:/ albe, sfărâmicioase, adevărate./ Le-am curățat de carne/ seară de seară, dinadins încet.// Acum iată-le atârnate/ drept în poarta iubirii. Le clatină/ vântul ori dorul, ori/ luna umblă cu capulpe sus/ și s-a împiedicat de ele.” (Acestea-s oasele, pag.16) 

Da, dintre toate cărțile enumerate, pentru această rubrică devenită un fel de in memoriam, am ales volumul de debut Versuri al lui Cătălin Ciolca, publicat în 1968 în colecția Luceafărul, după cum spuneam. Născut pe 25 ianuarie 1941 în Urziceni, poetul ialomițean debutează cu versuri în 1964, publicându-le în revistele Luceafărul și Steaua. Despre acest volum de debut, Versuri, apărut în 1968, criticul Nicolae Manolescu scria în Contemporanul astfel: „Autorul este un sentimental incurabil, evocând peisaje, întâmplări, atmosfere cu o tehnică ireproşabilă, dar şi cu o anume monotonie. Poeziile au curgerea leneşă a râurilor de la şes, răsfirate în braţe de egală adâncime.” Tulburările lui sunt ale lumii care empatizează cu el, dar și ale acelora care nu pot să înțeleagă sufletul poetului. Scena iubitei privind parcă în gol, afectată de un destrămat anotimp, resimțind un destrămat sentiment de dragoste se intersectează cu agitația bine camuflată în interiorul poetului: „Chiar tu, iubito, în darn ai privit îndelung/ într-o amiază de vară și dragoste!// Deasupra sufletului meu, ca peste/ un întomnat luminiș ori eleșteu,/ fără încetare se rotește/ o pasăre albă, ieșită din minți.// Stejarii își mișcă coroanele, șerpii/ se cabrează săltându-și capetele,/ pădurarul atotcunoscător în ale locului/ ridică neputincios din umeri.” (Deasupra sufletului, pag.17)

Nimic din natură nu se manifestă străin de trăirile poetului. Totul este în acord cu frământările lui, niciun trup, oricât de mic nu poate fi absent de la spectacolul emoțiilor. Inima, ca de obicei neascultătoare, în recitalul acestor sentimente care nu au nevoie de glas pentru a fi înțelese, bate un ritm neînțeles și tulburător: „A fost o noapte caldă și scurtă./ Întunericul împrăștia mirosul florii/ de secară și cântecul de greier, tulburat/ de vânt. În grabă, norii-și îndemnau la păscut/ umbrele lor uriașe.// Neclintită, strâmbă, la marginea satului/ cumpăna albă – fată deșirată și tristă.// Bezna creștea cu încetul, ca apele./ S-au întunecat cumpăna, norii.../ Tăcerile noastre erau atât de aproape/ că vorbeam în gând, ca un om singur.// Delirul greierilor nu contenea în lan/ și chiar inima ta bătea fără socoteală/ măsura nopților noastre de dragoste.” (O noapte, pag.24)

Tot scormonind prin pagini de internet pentru a afla mai multe detalii despre Cătălin Ciolca, descopăr deopotrivă texte mai puțin laudative la adresa creațiilor poetului, dar și cuvinte apreciative, semn că gusturile sunt împărțite. Și este bine să fie așa! Într-un articol semnat Nicolae Turtureanu, cu referire la un alt volum de versuri al poetului Cătălin Ciolca, semnatarul scrie astfel: „Discursuri şi peisaje este cartea unui poet deplin, sigur pe cuvinte, având un pronunţat simţ al nuanţelor, până la infinitezimal şi, deopotrivă, vocaţia comunicării, a descifrării unor taine de suflet, împărtăşite cu o desăvârşită gravitate şi simplitate a spunerii.”

Privindu-i fișa biobibliografică publicată pe pagina filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, la finalul acesteia apar trecute mai multe numere de telefon ale poetului. Nedorindu-mi să primesc un răspuns postat între parantezele concretului, vreau să rămână doar întrebarea: Pentru aceia care își mai doresc un poem cu metafore-flash și vor să-l felicite pe autor, pentru cei care s-au regăsit în discursul lui liric, cine mai răspunde la telefon, acum, când poetul nu mai este acasă?!

 

Gabriel Dragnea

5 ani fără Eugen Rotaru

Fiecare creație are un creator și un destin propriu. Fiecărei opere îi corespunde un autor.

Perechile sunt clare: poezie-poet, sculptură-sculptor, pictură-pictor și exemplele pot continua fără un prea mare efort, vizitând astfel toate domeniile de creație care presupun existența unui lucru finit purtător de semnătură. Și totuși, atât în muzica anilor 80, 90, cât și în cea actuală popularitatea, aplauzele și aprecierile directe le-au luat și continuă să le ia doar interpreții. Prea puțini dintre cei care ascultă și fredonează melodiile preferate cunosc compozitorul și textierul piesei. Bucuria cu care ne raportăm la o melodie aflată în colecția noastră de suflet este generată de mesajul transmis prin vers, dar și prin stilul și calitatea interpretării, acestea din urmă fiind elemente care aparțin exclusiv interpretului. Adesea versurile se desprind de creatorul lor, se îndepărtează ușor, acesta din urmă privind de la distanță parcursul, soarta propriei creații. În general, creatorul versurilor nu rămâne în memoria afectivă a celui interesat de produsul cultural muzical. În măsura în care este atent la alegerea interpretului, care devine reprezentantul creației sale, doar atunci textierul se poate bucura de impactul propriei realizări.
          Încântați de versuri și acorduri, de mesajul transmis împreună cu linia melodică, unii iubitori de muzică chiar caută semnăturile celor care au reușit să le miște sufletul, descoperindu-i astfel pe Ion Cristinoiu, Vasile Veselovski, Marius Țeicu, Roxana Popescu, Andreea Andrei, Viorela Filip, Mihai Dumbravă, Mihai Maximilian, Florin Bogardo, Florin Pretorian sau Eugen Rotaru. Dintre toți cei enumerați, mă voi opri asupra autorului versurilor melodiei Dă Doamne cântec interpretată de mult regretata solistă Laura Stoica: „Dă, Doamne, cântec,/ Dă, Doamne, vers/ Să port credința mea/ În Univers.// Dă, Doamne, viață,/ Dă, Doamne, nor,/ Și ascultă ruga oamenilor.” sau de versurile piesei Dau viața mea pentr-o iubire interpretată exemplar de Monica Anghel: „Dau viata mea pentr-o iubire/ Supremul preț pe care-l poate-un om plăti/ Dau viața mea pentr-o iubire/ Să mori iubind și să mă nasc pentru-a iubi/ Să ard de dor așa cum n-am putut trăi.” Până aici, nimic nou. Așadar cunoaștem foarte bine interpreții, dar puțini sunt aceia care cunosc faptul că autorul acestor versuri care au ajuns să fie fredonate de sute și mii de oameni încă de la lansarea lor pe piața muzicală este Eugen Rotaru. Alegerea de a-l omagia în această rubrică se datorează faptului că în luna octombrie, în cadrul Festivalului Toamna Culturală Bolintineană, la Concursul de literatură Dimitrie Bolintineanu, unul din premiile care se vor acorda atunci va purta numele celui care a scris inclusiv versurile piesei Fericirea are chipul tău, solistă fiind Mihaela Runceanu, o altă imensă pierdere a muzicii ușoare românești: „Fericirea are chipul tău/ Luminat de dragoste mereu/ Ochii mi-au dăruit/ Cerul lor infinit/ Pentru inima mea// Fericirea are chipul tău/ Și-n privirea ta voi sta mereu/ Fericită să fiu/ Că iubirea o știu/ Împlinind viața mea.”
          Eugen Rotaru s-a născut în Basarabia, pe care o părăsește rapid, la numai 3 ani, când părinții se refugiază din raionul Bălți, stabilindu-se ulterior în România, în localitatea Bolintin Vale. Aici își începe anii de școală și tot aici finalizează studiile liceale. A urmat cursurile Școlii Sanitare din București și apoi Facultatea de Chimie devenind pentru o perioadă chiar profesorul de chimie al artistei Oana Sârbu, la Liceul Iulia Hașdeu din București. Dar pentru că era atras de dorința de a compune texte pentru melodii, scenarii pentru teatru și film sau librete de operă, Eugen Rotaru renunță la cariera didactică și, ulterior la postul de șef de laborator de analize la Spitalul Ichilov din Tel Aviv, dedicându-se exclusiv vieții artistice.
          La nici un an de la plecarea fără întoarcere a lui Eugen Rotaru în 2018, înaintea lansării postume a cărții Pe versuri de Eugen Rotaru (Editura Muzicală), în cadrul emisiunii Foc de P.A.E a lui Andrei Partoș din noiembrie 2019, actrița Maria Rotaru – soția textierului – spunea astfel: „Curgeau versurile din Eugen Rotaru, parcă se născuse cu ele. Compunea chiar și 4-5 texte în aceeași zi. Avea o ușurință de a scrie nemaipomenită, pasiune și talent de la Dumnezeu și îi plăcea ceea ce făcea.”
A scris musicaluri, cuplete și scenete pentru teatrele de revistă și pentru emisiunile de varietăți TV și peste 800 de texte de muzică ușoară, multe dintre acestea devenind rapid mari șlagăre premiate la diverse festivaluri naționale și din străinătate.
          Aceste rânduri sunt un remember Eugen Rotaru, cândva un adolescent al Bolintinului din vale, un profesor de liceu iubit de elevi, dar mai ales un poet care a privit mereu discret cum versurile sale au devenit ștafete de suflet între generații.
 
Gabriel Dragnea

 
 
 

...în textura unei dimineți

Nu voi apuca să îmi termin

Băutura,

De savurat visurile 

Încolțite încă de ieri

În textura dimineții

Refuzată de toți.

Ce aud acum

Sunt notele de fundal

Ale unei crime în desfășurare

Iar acțiunea însăși este

În jumătatea goală a 

Singurului pahar din care îmi beau

Singurătățile și nepăsările.

În acest neplin am exersat împietrirea

Eliberată din trupul păsării fără zbor,

Ascuns în poemul meu 

Despre renunțarea la culori și poduri.

Aflată în derivă pe marea 

De sub tâmplele lui Dumnezeu

Luna își ascunde umbrele

În golul paharului mătuit și ciobit

Printre neputințe și tulburări.

Așa cum ți-am spus și ieri,

Anatol Vieru încă este compozitorul

Emoțiilor mele.

acrylicpaintingwithgingercook.com

Exersez

Mai sărac cu o mare
Departe de flux,
Sub cerul opal
Spre care urc -
Neluminată scară
Spre târgul cu veșminte
De îngeri decăzuți
Și priviri noi la tombola
Ultimei iertări a lumii.
Nu sunt la început
Și nu voi fi acela 
Care va desena resemnat
Ultimul punct.
E doar o nouă-ncercare,
Totul este un exercițiu mistic
Sincer și intens, și natural.
Drumul bătrânilor
De-acasă duminica
Spre lumânărar și 'napoi,
E același sub pasul meu,
Un fitness rural.
Transpirat
La marginea unui cuvânt
Exersez neînțelese iubiri
Dintr-un discurs mural.

Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"După această virgulă"

streetarttourparis.com

Vasile Zamfir – un remember al metaforelor discrete

          Pe acest poet îl știu din anii de liceu, dintr-o mică agendă în care erau scrise mai multe poeme care i-au plăcut mamei mele, în anii adolescenței ei. Printre aceste poeme colecționate între cele două coperte roșii,

cartonate erau scrise de mână și câteva versuri dintr-o creație care nu surprinde neapărat, dar este o poezie care își lasă cuvintele să se joace atent și cuminte pe filele îngălbenite de vreme: Câteodată/ mă aștept pe mine însumi/ Mi-e urât de cel care așteaptă/ și dor cumplit/ de cel care trebuie să vină./ Unde rătăcesc oare atunci?/ Pe ce meleaguri/ pasc turmele înspăimântate./ Poate nu e bine/ să merg înainte,/ dar sigur sînt/ că pot întâmpina/ toate loviturile./ Pleacă cocorii/ Cu zilele mele sub aripi…/ De nu le-ar scăpa/ în oceanul atâtor așteptări!” 
          Citindu-i versurile se pot observa cu ușurință în structura acestui poet nu doar elemente specifice creatorilor de poezie, cum ar fi visarea și melancolia, dar și caracteristici precum discreția, timiditatea, teama de a păși arogant, îngâmfat și zgomotos prin grădina pestriță a scriitorilor. Fie că vorbim despre perioada anilor `70, fie că ne raportăm la prezentul efervescent, tocmai aceste trăsături improprii lumii artiștilor îl recomandă lumii, devenind astfel, unul dintre acei creatori, care prin atitudinea calmă, mereu în expectativă, asigură frumoasa diversitate a gândurilor și spontaneitate a reacțiilor lirice: „Mă strigă poezia cu slobodă-nșirare/ de stele și luceferi dînd flăcări la izvor,/ mă-nalț spre culmi de aur cu spuma grea de mare, - / spre templul amintirii cu cei plecați cobor.// Nu-mi fac văleat din turle, nu mă deschid în norme;/ nu-mi rotunjesc nici visul, nici viața după ceas./ Din forme vechi vreau suflet să torn noilor forme./ Dogoare sînt ce urcă spre cer din lemnul ars". 
Vasile Zamfir a debutat în 1965 cu volumul de poeme „Sufletul copacilor”,la Editura pentru Literatură, urmând apoi noi volume de versuri precum, „Dimineața cu fluturi” (1967), „La marginea lumii” (1970), „Bucurii cotidiene” (1972), „Nervurile toamnei” (1973), „Regăsire la porți” (1976), „Unghiuri mișcătoare” (1977), „Culorile iubirii” (1978) sau „Cântec de alean” (1980), care vin să confirme talentul poetului dâmbovițean, remarcat și de Al. Andrițoiu, Ion Brad sau Nichita Stănescu. Din anul 2001, biblioteca din localitatea Vișina, jud. Dâmbovița poartă numele de Vasile Zamfir, semn de respect pentru întreaga activitate a poetului. 
          Și, pentru că fiecare „ianuarie” trebuie să îi aparțină celui care a purtat în suflet și lacrimi și oameni, nemărginite doruri și-ndemnuri discrete pentru o metaforă nouă, am găsit potrivită semnalarea poemului „Toamnă cu zei” de Vasile Zamfir, dedicat bunilor prieteni Mihai Eminescu și Ion Creangă: „Mi-e drag, mi-a devenit nespus de drag,/ Când simt în piept parfumul crizantemii,/ Să mă opresc un ceas lângă un prag/ De cârciumă, unde ciocnesc boemii./ La hanul toamnei, când în cramă vinul,/ Oprit din fiert, e doar un zumzet numa,/ Când carul-mare-şi scutură ciorchinul/ Şi pe acoperiş sclipeşte bruma,/ Atunci, la ceas târziu, la han de zgură,/ Într-un ungher de târg provincial,/ S-ascult în noapte un zgomot de trăsură/ Şi câini lătrând cu glas patriarhal./ Şi-aş vrea atunci, mi-ar fi nespus de drag,/ Să se deschidă uşa la dugheană,/ Să treacă umbre sfinte peste prag,/ În ciocnet de pahare şi de cană./ Să văd doi domni, venind din altă vreme,/ Rămaşi aşa, ca împietriţi în veac,/ Cu plete unul (chipul ca din steme),/ Cellalt în haine groase de şiac./ La mese-apropiate, tăinuind/ Ei doi, sporovăind la ceas de noapte;/ Eu, la o parte, să-i privesc cu jind./ (În oale vin – cât în dugheană şoapte)./ Venind aşa, cu ochi înlăcrimaţi,/ Să îngenunchi pe cea din urmă treaptă,/ Şi-n timp ce ei mă vor privi miraţi,/ Să le sărut sfinţita mână dreaptă.”

Gabriel Dragnea