„…aripa casei, jumătate zăpadă, jumătate văzduh”

          Citind din Poeți români de azi a criticului Gheorghe Grigurcu am ajuns la paginile dedicate poetului Liviu Călin, file în care am descoperit câteva metafore citate din poeziile lui care m-au determinat să-l caut pentru a-l cunoaște mai în amănunt:

„Ca o vulpe ora trece/ prin venele mele” sau „Am aprins ultimul cărbune/ (…) îl țin în palmă,/ de frica lupilor/ care mi-au zgâriat numele pe copaci”. Și l-am găsit la fel de rătăcit, asemenea tuturor acelora pe care i-am convocat în spațiul rezervat pentru a se prezenta în grabă însoțiți de mostre ale inspirației lor. Pagină cu pagină, i-am străbătut gândurile cu o lăcomie rudă cu disperarea. Parcă nu mai primisem de multă vreme doza de metaforă și sevrajul se făcea remarcat în atitudinea care nu accepta întreruperi, prins și agitat între cuvintele așezate în volumul Spirale parcă discret și timid, figurile de stil fiind popasuri pentru noi exerciții de admirație. „Pagina albă o acoperi cu

mâna/ și vezi în ea cuvintele nescrise,/ rotunde și roșii ca ochiul de iepure…/ Le știi pe toate, le-ai desenat pe nisip și pe carte,// Le-ai sunat în ureche/ să nu-ți fie teamă de tine/ și nu mai vor să te-asculte./ Fug unul de altul cuvintele tale nescrise// ca păsările când știu vânătorii.” (Pagina albă, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
          Ca-ntr-un ring al trăirilor intense, neputința creatorului lasă loc curajului, nerăbdării lui de a fi portavocea originală în dezvăluirea mereu tulburătoarei și minunatei reînvieri a naturii, primăvara, mereu o broderie fină de emoție și culoare pe trupul pământului. „Ora e tulbure, ca mărgeanul în ape,/ o umbră albastră sau verde cu puțină lumină – / cât a rămas printre arbori și case/ din soarele zilei de martie./ Dar nu poți, cum stai la fereastră/ și auzi vântul tăind mătasea grădinii,/ blând, ca un bătrân gospodar, să nu duci mâna la gură,/ ca și când ai vrea să cânți/ sau să șoptești ceva unui prieten,/ că mâine,/ zborul păsărilor va fi mai aproape de pământul/ din care ies aburii ierbii curate.” (Anotimpul începe, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
Douăzeci de ani mai târziu, metafora devine mai elaborată, lasă loc interpretărilor variate pe tema vieții și a morții, a resemnării, a căderii în

neputință: „Rostogoliri de bolovani, se-aud în văi cu umbre și ferigi/ cad peste tine ani/ și dacă strigi/ ecoul moare între stânci./ Ai vrea să-l vezi incendiar/ nu coborând încet/ doar bănuită frunză de ierbar./ Adună-te, îmi spun, a câta oară/ și urlă urlă râul te învață/ că în deșert poți fi și Niagară/ dar glasul uită de povață/ când cățărat rămâi lângă izvor/ și cicatricele pe față/ bolborosesc în apă/ umbra lor/ despre atâtea urlete ucise.// Hai, du-ți acasă/ sicriul tău cu vise.” (ianuarie, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          Interesant ar putea părea faptul că în ambele volume de versuri amintite – a se remarca prin comparație o altă calitate a versului gândit în anii 80, mai încifrat, cu

îndemn la reluarea lecturii pentru a debloca noi posibile sensuri - poetul Liviu Călin construiește cu sau fără voia lui un echilibru al trăirilor, al emoțiilor etalate prin cuvânt: „E un sunet înalt/ cu pene albastre/ născut din oul bălții/ în stuf/ care apropie polii/ și lasă bruma să cadă/ pe ferestre/ înainte ca aripa casei/ să fie jumătate zăpadă/ jumătate văzduh.” (Pasăre, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
Barbilian sau nu, așa cum s-a spus la un moment dat în diverse intervenții critice, Liviu Călin reușește să încline balanța de partea poeziei autentice, a talentului evident, fapt care i-a atras poetului născut la Craiova un meritat Premiu Herder în 1990: „Pe umeri cad întâmplări/ și le simți greutatea/ în încălțămintea prea nouă/ să poți merge înainte/ iar dintr-odată/ când vântul scutură fluturii plopilor/ te oprești în dreptul vitrinei cunoscute/ confidentă senină de la o vreme/ încât poți vedea dacă piciorul/ te minte/ sau/ într-adevăr/ ceva e schimbat la față/ și greutatea întrebării strălucește aici/ sub lacătul buzelor/ adevăr de care n-ai știut niciodată/ până azi dimineață.” (Revelație, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
          În căutările mele de a-l cunoaște mai bine pe Liviu Călin, i-am descoperit Frica de duminică, un roman publicat în 1982 de Editura Eminescu, dar și câteva Portrete și opinii literare (Ed. Albatros, 1972) care ajută la conturarea portretului acestui scriitor și critic literar peste care au trecut 30 de ani de la prea grabnica sa plecare dincolo de granițele lumilor știute. Cu prea puține referințe sau trimiteri la opera sa Liviu Călin rămâne creatorul citadin cu dese evadări într-o natură participativă, provocatoare, activă la construcția acestui labirint liric al poetului.
 
Gabriel Dragnea

Recviem și colind în luna geminidelor

Tot mai rar, omul urbei, prins între zidurile propriilor gânduri, frământări și neputințe nu mai îndrăznește să meargă din ușă în ușă pentru a vesti în modul cel mai frumos și creștinește Nașterea Domnului. Altele sunt prioritățile și poate că simpla prezență la ușa vecinului generează acel sentiment de ridiculozitate, de poziționare greșită în raport cu satisfacerea nevoilor de bază. Puține mai sunt locurile unde colindul se manifestă între parantezele momentelor tradiționale creștine.

Totul se simplifică, începând cu rugăciunea de seară și un semn al crucii croșetat în fugă pe pieptul obosit și până la datoria de a transmite mai departe copiilor noștri ștafeta unor obiceiuri și tradiții românești importante. Ele pierd tot mai mult teren în fața manifestărilor și sărbătorilor occidentale, îmbrățișate rapid ca-ntr-un gest reflex și asimilate fără prea mare discernământ  în numele unei globalizări care tulbură conștiențe minore. Ne vor rămâne palide amintiri pe buzele bătrânilor și zeci de cufere cu nume și cărți, înregistrări audio și reviste, toate arhivate cu grijă într-un loc unde majoritatea nu va știi să caute. 

Un poet dintre aceia despre care se va vorbi prea puțin sau chiar deloc este și Costache Ioanid, un poet creștin născut în 1912 în Comăndăreștii Bucovinei de Nord. După terminarea în 1934 a Academiei de Artă Dramatică proaspătul absolvent deschide o primă expoziție de sculptură caricaturală, ca mai apoi, în decurs de 18 ani să mai deschidă încă șapte expoziții la Iași și la București. Se pare că, în 1940, citind în parc dintr-o Biblie este observat de rude apropiate celebrului pastor Richard Wurmbrand, care îl invită pe Ioanid la Biserica Lutherană. Acesta este începutul noii vieți în Hristos, ceea ce îl determină să scrie primele poezii creștine. În anii care au urmat, deoarece a refuzat să scrie în favoarea regimului comunist, Costache Ioanid este anchetat de mai multe ori fără a se dezice de credința sa. În timp devine unul dintre cei mai importanți poeți creștini alături de Traian Dorz sau Constantin Goran. 

Drept exemplu de poezie creștină scrisă de Ioanid am ales versurile poemului „Domn, Domn să-nălţăm!” pe care o redau aici integral: „Am pornit să colindăm,/ pe la geamuri să cântăm,/ să cântăm cu bucurie, îngerii cu noi să fie!/ Am pornit să dăm de veste/ c-a venit un Prunc în iesle./ A venit pe iarbă rece/ ca pe oameni să-i încerce.// A venit pe sub şindrilă/ ca să vadă cui i-e milă./ A venit pe buruiană/ ca să vadă cine-L cheamă.// Cine-L cheamă în ogradă/ capătă în toate roadă./ Cine-L cheamă în pridvor/ capătă un Salvator.// Cine-L ia cu el în casă/ are-o viaţă luminoasă./ Cine-L ia la el în piept/ are-un cuget înţelept.// La poarta Sionului/ sta-va Fiul omului,/ să primească fericit/ pe cei care L-au primit.// Să ne-mbrace-n haine noi/ cum L-am îmbrăcat şi noi/ Să ne-mbrace-n strai curat/ cum şi noi L-am îmbrăcat.// Să ne ia cu El în casă/ cum şi noi L-am pus la masă./ Să ne dăruie bucate/ cum şi noi I-am dat de toate.// Floricică de sulfină,/ să ne dea Isus lumină,/ să ne scrie-n cartea Lui/ cu pecetea Mielului!// Mielul cel din Betleem/ să ne facă să veghem!/ Mielul cel de pe calvar/ să ne dea Edenu-n dar!”
            Decembrie nu este doar luna cu o simbolistică aparte pentru creștinătate, dar este și momentul în care geminidele creează o imagine deosebită. În căderea lor, cerul pare plin de săgeți trase din înalt spre o lume care nu se cutremură și nu se lasă impresionată. Astfel putem vorbi despre naștere și moarte într-un spectacol grandios al universului. Un univers care și-a primit marii creatori cu brațele deschise, chemându-i să devină un întreg cu spațiul care i-a inspirat și hăruit. Printre aceia care au fost chemați să bucure cerul în decembrie se numără Ion Creangă, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Dinu Lipatti, Petre Țuțea, Marin Sorescu, Spiru Haret sau I.A.Brătescu-Voinești.
            Așadar, un recviem pentru cei care au devenit stele și un colind care ne vestește cea mai frumoasă naștere sub steaua creștinătății.

material semnat de Gabriel Dragnea și publicat în revista SUD (nr. 11-12, nov-dec 2022)

Emil Botta sau gestica emoțiilor

 „Eu cred în elocința tăcerii, poate din spaima că greșesc rostind cuvintele, că provoc realități nefericite rostind cuvinte. Eu cred în magia cuvântului și aproape mi-e frică de cuvinte, de aceea să nu vă mire că vorbesc cu ezitări, că mă apropii cu prudență, cu precauție aș spune de cuvânt, care este un lucru foarte fragil. Adesea îmi este aproape frică de cuvinte, fie cât de incantatorii, foarte adesea iubesc tăcerea și cred în tăcere și în elocința tăcerii.”

          Și, în această discretă construcție a tăcerii, cu o singură fereastră spre lume stătea el, poetul temerilor dezvăluite, al frământărilor chinuitoare. Emil Botta, un nor neliniștit pe fruntea cerului, o cadență de vals într-o mare de ritmuri zgomotoase și obositoare. El este poetul care adună civilizații și culturi în versuri de o profunzime filozofică surprinzătoare, care contrastează într-o oarecare măsură cu profesia de bază, actoria, permanenta repetiție în căutarea perfectei interpretări a lumii. El reușește admirabil să o redea publicului din sala teatrului și o recompune cu atenție încifrând emoții și temeri în tulburătoare metafore: „Stele ascunse în telescop,/ întorceți-vă-n cer./ Douăzeci de ani astronomul miop/ o să vă caute ca pe mioare un oier.// Priviri, la matcă vă-nturnați/ ca ploaia, ca izvoarele./ Orbul care v-a pierdut, cere să-i redați/ luna și soarele.// Melci, reintrați în cocioabe,/ cenușă, revino în focuri și-n vetre,/ copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,/ și voi, oameni, în pietre.” (Fantasmagoria, din vol. Întunecatul April, 1937)
          Însuși el, poetul și actorul Emil Botta este vizibil altul în vers și pe scena teatrului, în comparație cu actorul social, pionul lumii fragile. Atitudinea lui se modifică odată cu schimbarea mediului în care se manifestă. Spațiul artei pare un loc al evadării, unde poetul și actorul se întâlnesc pentru a construi ceea ce lumea nu poate decât admira și aprecia. El pare că se refugiază în roluri și în versuri și pentru a se reconstrui pe sine, într-o lume aparte, misterioasă, personală care se intersectează cu lumea reală doar pe teritoriul neutru al teatrului și al cărții. Apoi, la finalul exercițiului de admirație, fiecare merge pe drumul lui, mai puțin el, poetul, actorul, care, însoțit de constrictoarele temeri și umbre, continuă să exerseze pentru a deveni cea mai bună variantă a propriei existențe: „O arteră,/ un aerian bulevard./ Și la nr. 52/ sorb din cupa vieții și eu,/ necruțat de ani, de spate adus,/ sorb rar și visez/ și sunt altundeva,/ la polul opus./ Și visez Utopia/ și alte himerice./ Și parcă prind grai/ pereții smintiți,/ vedenii colerice./ Și, pierdut în oglindă,/ mă înfioară/ ochii pe care-i zăresc:/ egalii cu zero,/ altădată albaștri,/ se făcură pe dată ca iadul./ Și văd creieri de munte/ și urcușul e greu,/ sunt un trist alpinist,/ Sisif sunt, al moliilor./ Și cad și recad,/ un munte suind.” (Egalii cu zero, din vol. Un dor fără sațiu, 1976).
         

Personalitatea omului Emil Botta nu se poate confunda cu personalitatea manifestată în profesie și nici cu aceea care ne apare în construcțiile lirice. El este visătorul care pășește timid pe trotuarul orașului trecând printre oameni ca norii parcă evadați pe cerul diurn, însă, fără a se confunda în vreun fel cu acesta. Este simplul și aparent rătăcitul om de pe Bdul Carol I, vecinul discret, aproape inexistent de la apartamentul nr 52, de unde nu se aude niciodată nimeni și nimic. Noi știm că acolo era el, „un pat de o singură persoană cu o ladă în care intrau foarte multe cărți, un birou cu multe sertare(…), un dulap mic cu două uși în care se găseau hainele – două cămăși, un palton, o pereche de pantofi, o pereche de sandale, un costum de haine bleumarin și cam atât – și o mică oglindă cu o maramă albă, tot de dimensiuni mici. În sobă își făcea cafeaua într-un ibric. Existau încă două măsuțe, una mică pentru telefon și alta cu un mic raft dedesubt unde își ținea manuscrise și hârtii.” (Ioana Diaconescu în emisiunea tv Rezistența prin cultură).
          Dincolo de gestica emoțiilor sale vizibile în interviurile pentru televiziune, de pasul ce-l duce de acasă spre clădirea teatrului, un pas ușor legănat și subtil săltăreț ca al copilului bucuros de întâlnirea cu jocul, dincolo de blândețea glasului șoptit și a neliniștii brațelor care șovăiesc a arăta cerul ca destinație finală se află cuvântul ales cu grijă ca nu cumva, din greșeală să „provoace realități nefericite”.

material semnat de Gabriel Dragnea

în Revista Sud, nr. 9-10, sept.-oct. 2022

Pe raftul de sus al uitaților: Aurel Gurghianu

             Așa mi se întâmplă mie în ultima vreme! Scormonesc printre file de carte asemenea
unui motor de căutare în spațiul virtual și ajung, uneori, ca într-un vis, în fața unei scene de teatru, parcă ascunsă de ochii lumii, unde eu sunt singurul martor al recitărilor de poezie din uitații lumii. Parcă anesteziat, încerc să intervin, să pun întrebări, să aflu detalii, dar toate încercările mele îmi sunt interzise. De undeva, din spatele cuvintelor, pare a se auzi o voce care șoptește: „Descoperă singur! Trăiește momentul!” Așa aș descrie atmosfera în care citesc o carte de poezie sau o antologie de versuri. În ultimii doi ani am tot căutat prin anticariate online, prin librării, cărți mute, reduse la tăcere de aceste vremuri noi în care altfel sunt oamenii, altele sunt valorile, nevoile și interesele urmărite. Dacă nu găsesc pe rafturile frumos etichetate și organizate, îmi îndrept pașii spre trotuarele unde știu că sunt vânzătorii ambulanți care-și negociază cărțile pentru câțiva lei încercând să mai adauge o porție de speranță vieții lor înnegurate, aflată la marginea disperării. Și, când găsesc, ce mare bucurie! Așa s-a întâmplat și cu poetul Aurel Gurghianu, pe care l-am descoperit printre paginile virtuale ale internetului citindu-i poezia „Nocturnă” din volumul „Poarta cu săgeți”, apărut la Editura Eminescu în anul 1972. Iat-o: „Umbrela mare și neagră,/ umbrela mică și roză/ umblară un timp suprapuse./ Apoi umbrela roză rămase locului/ urmând a urca niște trepte,/ în timp ce umbrela neagră/ trecu de cealaltă parte-a orașului./ Era aproape de ziuă./ Se descărcau la poartă butelii de lapte./ Umbrela neagră se duse în bucătărie/ și deschise-o sticlă cu whisky.” Și m-am lăsat purtat de aceste imagini citadine, încărcate cu atâta autenticitate și veridicitate, că îmi și imaginam cuplul măcinat de probleme nerezolvate, de gânduri spuse prea târziu sau deloc.

          Aurel Gurghianu este un poet care se ferește de metaforele clasice, îmbogățindu-și discursul liric prin modul de construcție aparent simplist, în care sunt relatate fapte și atitudini din viața reală lipsite de orice figură de stil. În lucrarea „Poeți români de azi”, apărută la Ed. Cartea Românească în 1979, autorul acesteia, Gheorghe Grigurcu spunea despre versurile lui Gurghianu că „o anume suficiență în trăire, o oscilație între inchietudine și oboseală și, în orice caz, o acceptare a lumii date, fac ca insurgența târzie a acestui lirism să se consume în bună măsură în cercul său de la început fixat.”
Aspectele mai sus semnalate de criticul literar de la Soroca se regăsesc și în versurile poemului „Cu flori galbene” din volumul „Curenții de seară”, apărut în 1976 la Editura Dacia: „Cu flori galbene am ieșit înaintea timpului/ și i-am spus:/ - Colorează-le-n roșu, prefă-le în flori de mărgean./ Colorează-le-n negru, prefă-le-n flori de cărbune./ Colorează-le-n verde, prefă-le-n flori de otravă.../ (Nu pare a mă fi auzit.)/ Colorează-le-n alb... - Albe sunt oasele (mi-a răspuns),/ albă e lacrima și punctul terminus al tuturora.” Uneori, construcțiile lui Aurel Gurghianu par poeme neterminate. În fond, ele nu sunt decât niște provocări ale poetului pentru a-l face pe cititor să-și imagineze posibile continuări, pe linia sentimentelor deja trăite de autor. Ca într-un joc-concurs în care premiate sunt cele mai expresive și mai originale comentarii pe marginea unor fotografii simple din natura ruralului, poetul vine natural, își prezintă textul ca o radiografie de suflet și pleacă fără nicio explicație în plus: „Toamna se sfătuiește cu magii pe câmp./ În cumpănă soarele - sânge călduț./ Dovlecii s-au copt,/ baloane captive/ cu sâmburi pline de uraniu - / Îi întorc mișcându-i ușor cu vârful piciorului/ și parc-aștept explozia/ să văd cum carnea lor galbenă/ umple văzduhul ca o mireasmă de frezie.”
           Constantin Cubleșan a mărturisit, la un moment dat, că poezia lui Aurel Gurghianu „vine dintr-o vibrație discretă și calmă la fiorul existenței; cultul creației găsind la el un desăvârșit oficiant, cu smerenie. Tocmai de aceea lirica sa poate fi asemuită unei muzici de cameră, fără stridențe, fără accente puternice, dramatice, fără alămuri, ci împlinită doar din armonia catifelată a corzilor de violină cu bărbăția tandră a sonorităților suflante ale flautului…”. Într-adevăr, o muzică de cameră cu acorduri dintre cele mai plăcute urechii celui care știe să aprecieze notele lirice autentice. Oricât l-am muta spre rafturile de sus, destinate uitării, Aurel Gurghianu va rămâne unul dintre reprezentanții valoroși ai grupului revistei Steaua, poate cel mai serios poet care a reușit să concretizeze în vers direcția dată de A. E. Baconsky, rămânând în istoria literaturii un poet al concretului, al orașului cu toate trăirile lui nemascate de metaforă, de farduri care să ascundă grotescul unor realități evidente.

material semnat de Gabriel Dragnea 

și apărut în revista Sud, 

la rubrica Pretexte (nr. 7-8, iulie-august 2022)

„Dragule, nouă nu ne plac amănuntele”

            Mie îmi plac amănuntele. Ele fac diferența dintre o mișcare oarecare pe un trotuar prăfuit și grația unei balerine într-un spectacol stradal, dintre culoarea unei firme luminoase și nuanța unui cer la apusul soarelui, dintre o privire atentă la actorul cu replica-i șoptită la căderea în admirație, anesteziat de ochii ei, de părul ca un voal de întuneric. Da, îmi plac amănuntele, în general. Și i-au plăcut și

poetului Vasile Petre Fati: „Sunt fluturi care se aseaza pe miinile mele/ Sunt zile cind nici eu nu mai exist./ Piinea s-a terminat ! ziua s-a sfirsit!/ Deschid ușa casei, cer apă verișoarei mele./ Am grijă să nu ating raftul cu flori,/ Am grijă să nu ating cele o sută de piciorușe ale nopții./ Bat în perete încet, bat repede în perete/ Pînă ce cineva de dincolo îmi răspunde:/ Dragule, nouă nu ne plac amănuntele.”
            Pe acest poet l-am cunoscut anul trecut când am cumpărat „Antologia poeților tineri” a lui George Alboiu, editată de Cartea Românească în 1982. El era prezent între „Satul cu lupi” a lui Marin Mincu și dorința lui Dan Mutașcu de a vedea „cum din abstracta agitație a aerului/ se lasă peste valuri/(...) glaciale perechi de cortine, cuvinte...”
            Deși a fost chemat Sus, la mansarda lumii cu circuit închis, cu tot cu poezie, la doar 52 de ani, gândurile lui transformate în semne grafice au rămas prin anticariate și vechi biblioteci care se încăpățânează să reziste în fața altor pasiuni sau hobby-uri contemporane. Vasile Petre Fati este, într-adevăr un om al detaliului care provoacă involuntar deschideri spre profunzimile micilor gesturi, se construiesc universuri în miniatură, fiecare univers cu întâmplarea și efectele ei, universuri paralele dependente unele de celelalte prin sentimente și foste ecouri devenite tăceri și singurătăți: „Iepurele mănâncă gheață ca să trăiască,/ Eu mi-am ars poemele ca să nu plâng./ Alții visează cai dar a doua zi își mănâncă pâinea zilnică./ Nimeni nu crede că moartea seamănă cu o păpădie.// După apusul soarelui sunt mulți care-ți bat la ușă./ Nu trebuie să deschizi decât păsării Arheopterix./ Ceilalți spun c-o să fie bine într-o zi,/ Doar unul singur te privește printr-o vitrină de sticlă.// În parc bolnavii își pun termometrele. Mercurul/ Urcă, mercurul e acolo ca o floare de cartof./ Când mătușa Zenovia plânge și scrie scrisori lungi/ Cu o flacără de chibrit urmărește-i lacrimile.” (După apusul soarelui, vol. Amănuntele, 1984). În versurile lui Fati se prăbușesc și se reclădesc lumi în lacrimi risipite în locuri comune, pe străzi, la marginea urbei, „la gurile de canalizare ale orașului” (Corp comun): „Frumoasa poloneză plângea atât de ușor,/ I-am dat țigările mele și-am râs./ I-am dat fularul meu ca o bătrână cazemată/ În care puteți să trageți cu toții./Când vântul se porni apoi i-am zis:/ Acum nimic nu ți se mai poate întâmpla./ Dar când furtuna începu să bată/ Am fumat toate țigările de peste zi./ Prin ochelarii ei de soare se vedea/ Cum se scufundă-n larg vapoare./ Cineva îmi făcu semn: nu se poate/ Altcineva îmi spuse: totul se poate./ (...) Când poloneza ochii albaștri-i închise/ Eu nu mai eram. Plângea atât de ușor.” (Frumoasa poloneză)
            În majoritatea poemelor sale, întâmplările diverse, care trecătorului simplu îi sunt episoade de normalitate socială, poetului Vasile Petre Fati i se dezvăluie ca elemente tulburătoare, neliniști care resuscitează conștiințe. În jurul poetului, toate obiectele au un sens, un rol în trecerea lui însingurată prin lume, mai ales în așteptarea morții care îl tensionează vizibil: „După ce închid ochii văd peretele alb,/ El este acolo ca un căluţ de munte,/ El nu mă părăseşte, el nu spune:/ Acum totul s‑a sfîrşit, Petre./ Cu mîna îl ating în somn. În locul acela/ Răsuflarea mea a făcut un mic semn,/ Ceva ca paiul, ca picioruşele de păianjen./ Acum nu-l mai poţi şterge./ Îl lovesc cu pumnul, îl ating,/ Peretele alb ca burta unui peşte./ Doar sus e un tablou cu cîini/ Din care se vede că nu sunt singur./ Eu voi închide ochii, eu voi lovi cu pumnul,/ Peretele alb va fi acolo/ Cînd moartea va veni la mine cu-o mică oglinjoară/ Şi-mi va spune: priveşte-te, Petre“ (Peretele alb).
            Surprins sau nu de cele care s-au oglindit înainte de plecarea sa definitivă, tulburat în fața bănuitului, dar necunoscutului moment al trecerii dincolo de pragul lumii maculate, noi nu putem decât să bănuim ce i-ar fi putut răspunde morții: să mergem, sunt doar un poet!
 
material semnat de Gabriel Dragnea și apărut în revista Sud, nr.5-6 (mai-iunie 2022)
 

„Planeta stă acasă” sau poeme despre neputință și disperare

Despre pandemie și restricții s-a tot

vorbit. Lămuritoare sau nu, reale sau false, informațiile se succedau cu repeziciunea unui film derulat pe repede înainte, pe treapta cea mai mare de viteză, urmare a unei erori tehnice. Televizorul gemea la propriu. Sute de relatări și informări zilnice ne forțau să ne reconfigurăm existența făcând slalom printre temeri, dezinformări, minciuni, reportaje cu cruci noi și depresii. În toată această perioadă de autoarest la domiciliu, combinat cu rația de libertate și acces în magazine condiționați de un vaccin care generează și azi semne de întrebare, mulți oameni au înțeles că adaptarea este singura soluție pentru a rezista psihic în fața acestui tăvălug informațional generat în fluxuri contradictorii. În muzică au apărut piese noi, actorii și-au spus replicile pe laptop, cortina retrăgându-se doar ca urmare a tastării corecte a datelor de autentificare în online. Creațiile pictorilor și-au găsit loc pentru a fi admirate pe rafturile rețelelor social-media, iar poeții, retrași la masa lor de lucru, în singurătatea propriilor gânduri și temeri au creat poeme-vestă de salvare în fața neputinței și a disperării. Unii au ieșit din acest labirint al incertitudinilor și restricțiilor foarte grav afectați psihic, alții s-au adaptat situației refugiindu-se în activități plăcute sufletului lor. La fel și artiștii, creatorii diverși, poeții. Da, poeții și unul dintre aceia care a fructificat din plin timpul petrecut în izolare este și doamna Victoria Milescu, reușind să scrie un volum dedicat acestei perioade care a lăsat urme adânci în viața multora dintre noi. Așadar, ca urmare a experiențelor trăite personal sau auzite, văzute în spațiul audio-vizual a apărut cartea „Planeta stă acasă”, volum tipărit anul acesta de Ed. Neuma și lansat în data de 12 mai la sediul Uniunii Scriitorilor din România: „Este un volum elegant dar, desigur, contează, în primul rând conținutul și, așa cum am scris și pe copertă, consider că maturitatea și sensibilitatea doamnei Victoria Milescu s-au conjugat pentru a da un corp de texte substanțial și în care, îmi permit să spun că tema la care a apelat autoarea într-un mod aproape firesc nu constituie o limitare. Nu veți citi o carte cu lamentații despre cât de greu a fost în ultimii doi ani de pandemie. Abordarea poetei este mult mai complexă și vizează mai multe aspecte ale existenței noastre, ale dumneaei, până la urmă, pentru că este un volum liric. Eul poetei, desigur, așa cum se întâmplă cu toate cărțile bune se transfigurează în poeme, ne parvin și ne fac să ne identificăm cu trăirile domniei sale”, a mărturisit Horia Gârbea, cu prilejul lansării cărții. Și, pe drept vorbind, nu ai cum să nu rezonezi cu poemele acestui volum care evidențiază momentele cele mai apăsătoare care s-au succedat implacabil timp de doi ani de zile peste existența fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta: „Frunzele stau acasă/ nu mai pleacă din copacii încoronați/ păsările stau acasă/ puii lor s-au făcut mari/ dar nu mai zboară spre alte zări/ țările și-au pus lacăt la cer/ la râuri,la drumul de fier/ nisipul nu mai urcă lipit de/ tălpile temerarilor/ până pe culmile munților/ unde zăpezile nu se mai topesc/ au rămas unde s-a întâmplat să cadă/ cu fulgii în balans/ așteptând ca soarelesă facă dreptate/ blând sau nemilos, dar și el stă acasă/ inima mea îndrăgostită/ nu mai sare din piept/ să întâlnească inima ta/ la jumătatea drumului ca altădată/ fiindcă și inima ta stă acasă/ încerci să-ți deschizi pieptul dar/ cuțitul rămâne acasă, în teacă/ va rugini cu firul de sânge pe lamă/ numai ziua de azi pleacă, eliberată/ poeții lumii sunt inspirați, scriu/ poeme de înduplecat moartea/ pe planeta albastră.”
            „Planeta stă acasă” este un veritabil jurnal sufletesc, fără datele de identificare ale momentului trăirilor. Nu știm ziua și ora pătrunderii în labirintul emoțiilor și al tulburărilor, dar știm că fiecare poem este o declarație în numele unei libertăți inexistente. Poeta Victoria Milescu știe care sunt cuvintele potrivite pentru a surprinde diversitatea trăirilor și senzațiilor care macină și agită ființa aflată într-o altă formă, modificată a clasicei sechestrări la domiciliu. Criticul Aureliu Goci, prezent și el la lansarea cărții consideră că „autoarea este de o polivalență extraordinară. Se manifestă în cel puțin patru specii literare exprimându-se la nivelul cel mai înalt. Dumneaei scrie o poezie pesimistă, i-aș spune chiar depresivă, un pesimism nuanțat și completat cu o referință apocaliptică. O putem numi o poezie fatalistă care nu dă nicio șansă umanității: „v-ați trezit târziu iar târziul/ s-a terminat și el/ după ce s-a dat peste cap/ să facă rost de ceva tragedie/ veritabilă, de la sursa primară/ cei mai mulți încă nu-și dau seama/ că asta a fost tot, lumea s-a terminat/ stimați deținuți, sunteți liberi...” (Terminus) Cunoscând tipologia umană și formația intelectuală a autoarei aproape că nu am bănui o asemenea identitate specifică. Trebuie spus că, în contextul specializărilor postmoderniste dna Milescu este o raritate, un poliscriptor de mare suprafață. Autoarea încearcă să mitologizeze societatea de tipul nostru listând o risipă de termeni: pandemie, mască, traume, covid, care au o apariție fulminantă însă, care nu pot genera decât sentimente neplăcute acutizând spiritul comunitar depresiv. Actantul liric este un homo ludens, un om care, totuși, se joacă. El deambulează haotic de dimineață până seara prin orașul tentacular. Vremurile noastre pandemice, restrictive au generat o adevărată tragedie a deriziunii: „Pisica ce trece strada nu și-a pus mască/ nici umbra ei loială/ fluturele zburând spre becul aprins/ s-a făcut cenușă/ nu purta masca indicată/ nici câinele pierdut de stăpân/ nu are mască/ nici floarea-soarelui nu poartă mască/ pescărușii deasupra mării nu poartă mască/ stelele nu au mască/ cine va amenda universul/ că nu se conformează legilor în vigoare/ pentru protecția tuturor/ împotriva tuturor/ aerul nu poartă mască/ n-are nevoie, el respiră prin noi toți - / simple petice de pânză ieftină/ pe gura pământului strigând/ nu mai pot să respir...”
            Autoare a peste 50 de volume de poezie, traduceri, critică literară, cronici literare, dar și cărți pentru copii, Victoria Milescu este conștientă de importanța și forța cuvântului bine ales, astfel că profită frumos de toate conjuncturile pentru a evidenția trăsăturile oamenilor, simbolistica lucrurilor, varietatea accepțiilor lor prin metaforă. Lucian Gruia, fără a se complica în formulări sofisticate a conchis spunând că „de la un volum la altul Victoria Milescu ne surprinde prin noul unghi de abordare, prin noua perspectivă elaborată. Volumul de față este dedicat pandemiei, măsurilor restrictive uneori abuzive. O caracteristică specială a Victoriei Milescu este faptul că folosește puține figuri de stil. Este o poezie care caută esențele. Poeta procedează ca un sculptor, ea turnându-și poemele în bronz. Ea își modelează poezia pe care, ulterior o pune în matrițe eliminând arabescurile, plusurile inutile, adăugând, în schimb, esență.”

            Acum, privind cu o oarecare liniște în albumul celor întâmplate, citind poemele doamnei Victoria Milescu se poate observa detașarea și liniștea cu care înfruntă nu doar vizibilele frici ale celor din jur, ci și propriile temeri. Resemnarea în fața morții, indiferent de sosirea ei, calmul cu care poeta se semnează pe foile curente ale vieții demonstrează o reală și corectă înțelegere a lucrurilor, a ecuației naturii care se manifestă cu acordul deplin al divinității: „Doamna celestă/ ține în mână anii mei/ îi numără/ mi-așdori să se mai încurce puțin/ cum mă încurcam eu odată/ când adunam bucurii, scădeam tristeți/ înmulțeam nedumeriri, împărțeam/ visele la iluzii și de fiecare dată rămânea/ un rest de speranță/ dar doamna celestă e as la matematică/ știe cu precizie/ câte întâmplări mai am, câte izbânzi/ câte grimase, cât hohot/ ea calculează fără greș când va coborâ noaptea/ peste pleoapele mele/ când mi se vor aprinde pe brațe primele stele.”
            „Planeta stă acasă” nu va rămâne doar o carte pe raftul cu realizări lirice ale poetei. Ea va purta mereu ecoul neputințelor lumii și ale poetei. Va fi pentru totdeauna de aici înainte purtătorul de cuvânt al interiorului sufletesc al poetei. Cartea aceasta, mai mult decât orice altă carte pe care o va scrie va rămâne un important indicator de drum cu prioritate pe traseul care a mai rămas de parcurs. Acest volum va deveni peste ani un simbol al participării la cel mai dur maraton al vieții din ultimii 30 de ani.
 
Gabriel Dragnea despre „Planeta stă acasă”
de Victoria Milescu, Ed. Neuma, 2022

„Nu-s decât o pasăre, cu o altă pasăre în inimă”

La nici 26 de ani, poeta născută la Târgu Ocna pe 7 iulie 1951 scria ultimul ei poem: „Iar mama îmi pare ca o umbră ușoară de sticlă./ Își umple destinul cu pana moale a lacrimei și somnuri albite de frică.//Pasăre obosită urcă pe sufletul meu,/ Luminii i-ascunde izvorul și-o poartă pe creștet mereu.// Nici nu cunoaște bolțile sub care mă-ndoi/ Nici zăpada în părul meu negru, diademă bătută-n

noroi.//Nici ascunzișul, nici pata pudrată, nici elogiul căzut în cenușă./ Nici moartea și zilnicul praf ridicat din hora ei jucăușă.// Pe deget inelul ca o zare încet i se subție./Mama ne-ngroapă definitiv în copilărie.// Pe fratele meu, bărbat cu sfinte arme de țară,/ Gata de luptă și pace, de glonț și de lan de secară.// O, mama cu mâinile ei de ctitoriță și pe mine mă-ngroapă/ Într-o mănăstire, unde fericirea îmi urcă lin până la gât, ca o apă.” (Ca o apă). Apoi, peste oameni și artă s-a așternut liniștea. În contractul nostru cu lumea, cu universul, cu toții suntem datori cu o plecare definitivă. Doar că, uneori, pământul bolnav de greutatea atâtor trupuri și conștiințe maculate mai tremură și ne cutremură cerându-ne, parcă o taxă suplimentară pentru șederea noastră temporară. Și, așa cum s-a întâmplat la cutremurul din 1977, prețul a fost parcă prea mare. Printre cei dispăruți atunci s-au numărat actorii Toma Caragiu și Eliza Petrăchescu, interpretele de muzică Doina Badea și Filofteia Lăcătușu, omul de televiziune Alexandru Bocăneț dar și scriitori, poeți și critici literari precum A.E Baconsky, Alexandru Ivasiuc, Mihai Gafița, Veronica Porumbacu, Mihail Petroveanu, Savin Bratu, Virgil Gheorghiu, Nicolae Ștefănescu dar și poeta Daniela Caurea, cu ale cărei versuri ați făcut cunoștință în debutul acestui articol. Da, de la plecarea ei și a celor menționați mai devreme spre departele necunoscut de nimeni se împlinesc 45 de ani.
               Poeta Daniela Caurea, la cei 26 de ani neîmpliniți construia metafore cum numai un adevărat arhitect al cuvântului o poate face. Iar ea, cu o limpezime a gândului de invidiat, cu un echilibru al termenilor alăturați realiza tablouri de un modernism pur: „Auzi cum strugurii se coc, cum urcă/ zahărul din frunză, cum doarme/ pe stânga ursul, păstorul de rouă?/ Cu inima spre primăvară te-aştept,/ cu inima şi cu plânsul, înmugurit/ şi gata de soartă, cu faţa şi cu mâinile/ înspre primăvară te-aştept./ Se-ngroaşă fumul în grindă,/ ca-ntr-un cimitir suspendat,/ liniştea zguduie carii şi-i încovoaie,/ te aştept ca o lebădă ninsă/ şi-aşa cum trec în şir vânătorii/ robiţi de lupii şi vulpile lor de departe,/ mi

se pare că gura puştii lor e lacrima/ ce ne desparte” (XXVII, din vol. Postum Adalbert Ignotus, 1977). Versul ei nu este doar un reprezentant al emoției transpusă în imagini, este punctul de plecare pentru adevărata înțelegere a sentimentelor poetei. Când învăluită în tristețe sau îmbrăcată în mantia anotimpurilor perfecte, lângă Daniela Caurea s-a așezat pe neașteptate un întuneric asemenea unei eclipse în miezul zilei. O poetă ca un mugur blând îmbrățișat de adieri în policromia celui mai frumos răsărit peste care s-a coborât un îngheț brutal împiedicându-l să devină floare. Daniela Caurea, în prea scurta ei trecere între parantezele vieții a arătat tuturor un exemplu de poezie din care astăzi nu a mai rămas decât un ecou, rătăcit și el printre ani: „Soarele dragostei mele trece furiş/pe după dealuri, ca un oştean/ nedeprins cu muncile câmpului/ şi plecat de dimineaţă în grâu/ să se culce. Creşti pădure tânără,/ creşti şi nu te gândi la mine,/ la tălpile mele moi care vin înspre/ tine, la somnul meu/ vegheat galeş/ de un sobor de bursuci, la mâinile mele/ reci, alunecând ca două pâraie/ din umăr spre tâmple, creşti/ pădure tânără, creşti şi potriveşte-ţi/ lăstarii la soare şi arborii veştezi/ lângă furtună, creşti şi nu/ te uita la mine, nu-s decât/ o pasăre, cu o altă pasăre în inimă,/ lunecând în derivă, creşti pădure tânără,/ şi sună din salbele toamnei/ pe trunchiuri de ploi rânduite în stivă.”

În cartea „9 pentru ETERNITATE – 4 martie 1977” editată de Asociația Scriitorilor din București, dedicată scriitorilor decedați în cumplitul cutremur de acum 45 de ani, scriitorul Al. Raicu o descria pe tânăra poetă Daniela Caurea astfel: „Fata aceasta abia ieșită din adolescență făcea dovada, neîndoielnic, a unui talent de mari promisiuni. Virtuțile ei deveneau un arc larg deschis în orizontul fanteziei, o tijă de libelulă ce vibrează intens, o aripă de pasăre somptuos colorată, - și totul într-un registru de nedisimulată modestie”. Citindu-i versurile se remarcă freamătul fiecărei idei despre viață, tulburarea gândurilor îmbrăcată în metaforă și o profunzime surprinzătoare a construcției lirice. Daniela Caurea, o minunată crisalidă căreia destinul i-a interzis să experimenteze și ipostaza de fluture, mândru de zborul lui între pământ și cer.

 

Gabriel Dragnea

material publicat în paginile revistei SUD, mar.-apr. 2022

Dan Laurențiu, „un diamant strălucind într-un cuib de mătase neagră”

          Ipoteză de lucru: un tânăr de 24 de ani într-un anticariat, ținând în mână, ușor confuz, o carte de poezie. Ar putea fi oricare dintre acestea: „Poziția aștrilor”, „Zodia leului”, „Privirea lui Orfeu”,

„Mountolive” sau „Femeie dormind”. Nu este unul dintre autorii studiați, alții adeseori întâlniți prin toate rețelele media sau cele internaute, de socializare. Îl simți că nu îndrăznește să ceară informații care să-i potolească starea de curiozitate, devenită neliniște. În momentele acelea de revelație în care se află, i-ai putea spune tânărului că autorul este un altceva dintre aceia buni, puțini ai generației lui, un poet al anilor 70 și, totuși, unul proaspăt, cu versuri care te determină să ai involuntar reprize de respirație profundă, grea, apăsătoare, alteori blândă, curată, ca și cum ai fi prezent într-un tablou al desfătării sentimentelor în mijlocul unei naturi vii, proiecție a unui imaginar, purtător de cuvânt al unui suflet tulburat și, totodată, paradoxal, lucid. „Totdeauna m-am temut de femeie/ascunde-mă mamă primește-mă/ înapoi în pântecul tău/ voi sta acolo ghemuit// ca un diamant/ strălucind/ într-un cuib/ de mătase nocturn// voi fi ocrotit/ de primejdii/ nimeni nu va bănui/ că m-am ascuns chiar acolo// la adăpost de privirile dogorâte de febră/ ale acestor tinere

preotese/ care mă opresc în drum mă conduc/ în fața altarului și-mi susură-n ureche// liturghia cea neagră răstignit pe crucea de foc/ parfumuri violete penumbra iatacurilor/ cu muzica anotimpurilor/ Vivaldi la căpătâi și Elvis la călcâie// ce ospăț senzual ce sudoare de cal/ mamă ia-mă înapoi ascunde-mă în pântecul tău/ voi sta acolo pitit adormit ca un diamant strălucind/ într-o cutie de catifea într-un cuib de mătase neagră” (On revient toujours, din vol. 101 poezii, 1993). 
          Dan Laurențiu, „ultimul poet orfic”, după cum îl numea Nora Iuga, a reușit în cei 39 de ani de activitate poetică să se remarce printr-un vers care să vorbească deschis și cu trimitere clară la propriile temeri, evidențiază dezordinea lumii, care pare să-i spulbere orice măsuri de securitate. Lumea însăși este un atentat la viața pe care autorul o vede altfel, particularizată, în care nu este loc pentru cei care nu-i înțeleg visul, atitudinea, propria creație, ființa în întregul ei. Stăpân peste o anume formă crescută de egotism, poetul însuși este un „diamant strălucind/ într-o cutie de catifea într-un cuib de mătase neagră”, ca atare, consideră că prezența lui nu este potrivită în mijlocul lumii ingrate, nepregătite pentru acceptarea și înțelegerea lui ca actor pe scena aceleiași lumi. Pântecul mamei, prin repetabilitate în poemele sale tinde să devină un laitmotiv pentru evidențierea unui alt univers, închis, izolat, oul lui Ion Barbu, un spațiu al liniștii imperturbabile, un paradis particular și particularizat, accesibil doar în poeme. Odată devenit parte a lumii concrete, poetul Dan Laurențiu vede lumea ca un univers cu acțiuni și oameni care se manifestă la voia întâmplării, mânați de plăceri sporadice, în lipsa prezenței lui Dumnezeu, singurul autor al lumii perfecte, locul primelor experiențe înaintea nașterii: „Ce fericire să-l/ descoperi pe Dumnezeu/ în pântecul unei femei/ acolo unde se naşte copilul// acolo unde arta absolută/ nu mai are nici un sens/ acolo unde toţi poeţii/ ne naştem// şi toti oamenii trebuie să murim/ dar ce fericire/ să-l găseşti pe Dumnezeu/ în pântecul unei femei. (Fericirea castă, din vol. Patul metafizic, 2000). 
     

    Deși mai puțin pregnant decât în versurile lui Cezar Ivănescu, regăsim și în versurile poetului Dan Laurențiu filonul religios, în care, uneori, autorul se vede în ipostaza hristică de a se chinui, de a suferi fără a beneficia de vreun sprijin din partea divinității. Strict din poziția sa creștină, autorul își manifestă amărăciunea, nu doar din ipostaza lui de fiu al lui Dumnezeu, ci și din aceea de martor al durerilor și lacrimilor lumii: „Am coborât într-o dimineaţă/ era linişte era o mişcare/ a astrelor/ am coborât de pe cruce/ şi m-am uitat/ la marea roşie ca sângele/ care clipocea la picioarele mele/ răstignite/ eu mă rugam/ Doamne de ce m-ai prigonit”(Dumnezeu l-a răstignit pe Fiul său iubit).
          Așadar, Dan Laurențiu, o posibilă revelație a oricărui tânăr de astăzi, pasionat de poezie, un creator liric concret, tulburat și tulburător, sensibil și sensibilizator, un poet care, în viziunea criticului Alexandru Cistelecan a scris o poezie „elegiacă, de atmosferă, într-un limbaj de simboluri, în care temele fundamentale ale morții și ale timpului sunt tratate cu o gravitate care exclude dintru început derizoriul și parodia – tinzând spre maxima esențializare”.

material apărut în revista Sud, nr.1-2, 2022

Zorica Lațcu sau colindul uitat al unei lumi amorțite

            În loc să ne bucurăm de succesiunea anotimpurilor, ne întristăm în umbrele toamnei, lăcrimând lângă neputința noastră de a schimba cursul acestei vieți trăite în restricții generatoare de deznădejde și resemnare. Am deschis din nou ușa unei ierni care nu mai vine în zgomot de clopoței, ascunși în

buzunarele înghețate ale copiilor, mirosul cozonacilor se risipește rapid în casele în care se zâmbește greu, iar cerul parcă și-a epuizat resursele pentru a îmbrăca pământul cu nenumărate flori albe de ger care, odată ajunse la picioarele omului și la rădăcina copacilor se transformă în lacrimi. Colindele sunt ca ecourile unor glasuri tânguite ale copilăriei îndepărtate. Buna Vestire trebuie să vină și anul acesta, indiferent cine o anunță. Poate fi un înger, poate fi Dumnezeu coborât din cer în chip de bătrân binevoitor sau în ochii mamei plângând singură lângă vatră sau lângă caloriferul rece. Dar eu, totuși, aș prefera un copil care să-mi vestească nașterea lui Hristos, bătându-mi la ușă, fotografiindu-i privirea cu care nu mă voi mai întâlni, poate, niciodată. Dincolo de tristețea acestor rânduri, doar încrederea în mersul înainte ne poate face să deschidem ochii dimineața și să transformăm zorii într-un nou colind care să ne elibereze de stihiile care încorsetează zborul și sufletul.
            Un astfel de sentiment l-am avut citind versurile unei poete care continuă să trăiască doar în memoria unora, prea puțini pentru a reuși să echilibreze balanța. Ea este Zorica Lațcu, iar versurile ei reprezintă punctul de intersecție dintre libertatea controlată într-un regim comunist și gratiile unei lumi care nu a cunoscut-o niciodată așa cum ar fi meritat: „Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară, /Cu sufletul tot mai adânc, m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.// Ca-ntr-un cuprins de peșteră boltit,/ M-am coborât în lumea nerostirii,/ Și-n cutele de piatră i-am gătit,/ Acolo-n fund, un ascunziș Iubirii.// Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tacere:/ Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.// De-acolo, din limanul necuprins,/ Din lumea fără mal a nerostirii,/ Pe treptele tăcerii s-au prelins/ Din ascunziș, luminile iubirii” (Tăcere, din vol. Poezii, Ed. Sophia, 2008).
            Dacă nu ar fi existat un site în care să ni se prezinte aspecte din viața și activitatea poetei, cu greu am fi descoperit-o. Și, cu toate acestea simt că doar o pagină de internet în marea de informații diverse nu este de ajuns. Născută la 17 martie 1917 în Ungaria, în oraşul Mezötúr, tânăra Zorica Lațcu ajunge cu familia la Brașov unde își petrece copilăria și tinerețea. Deși având o inteligență deosebită ea este diagnosticată cu o boală considerată genetică, cu deficiențe locomotorii și de vorbire. Între anii 1936 - 1940 urmează cursurile Facultăţii de Filologie, Secţia Limbi Clasice – greacă şi latină, în paralel urmând şi Filologia Modernă – limba şi literatura franceză. Talentul fiind cartea ei de vizită, Zorica Lațcu publică primele poezii cu teme inspirate din mitologia greacă, în revista “Gândirea” începând din anul 1941, acestea fiind apreciate de mentorul revistei, Nichifor Crainic. Iată câteva versuri în acord cu încercările noastre de a simți Crăciunul, altfel decât ni-l dictează acest timp care nu mai are răbdare cu nimeni: „Tu nu mai ai, copile, azi,/ Crăciun cu ramuri verzi de brazi./ Colindul sfânt tu nu-l mai ai,/ Cu glasuri coborând din rai./ Şi nu-ţi mai vine Moş Crăciun,/ Cu ţurţuri - perie - pe zăbun./ Şi ,,Moş Ajun'' şi ,,Dalbe flori''/ La Pruncul mic şi luminat,/ Tu nu mai vii la închinat.// Copil al veachului de acum,/ Opreşte-te o clipă-n drum!/ Căci vreau să-ţi cânt şi vreau să-ţi spun,/ Încet Colindul de Crăciun./ Să ştii şi tu că Dumnezeu,/ Făuritorul tău şi-al meu,/ Copil ca tine S-a făcut/ Şi într-o iesle S-a născut./ Şi iar se naşte pentru voi,/ Copii ai vremurilor noi!” (Crăciunul, din vol. Poezii, Ed. Sophia, 2008). Datorită deselor vizite la Mănăstirea “Sâmbăta de Sus” și aflată sub povăţuirea părintelui Arsenie Boca se intensifică dorinţa poetei de a intra în monahism, fapt care se concretizează în anul 1948. De aici înainte poeta face cunoștință cu experiențele cumplite din închisorile comuniste, arestări efectuate pe considerente politice și din cauza versurilor cu caracter religios. În același an 1990, când se redeschide Mănăstirea Vladimirești, închisă tot de comuniști, maica Teodosia Zorica Lațcu moare împăcată cu sine și cu Dumnezeu.
            I.P.S. Bartolomeu Anania, în volumul intitulat „Memorii”, mărturiseşte că poeta Zorica Lațcu făcea parte din membrii cenaclului literar care avea loc în casa soţilor Mureşan, alături de: Lucian Blaga,Victor Papilian, Francisc Păcuraru, Titus Ţifu şi alţii. Despre Zorica Laţcu, același Bartolomeu Anania mărturiseşte: „pe lângă o minte foarte lucidă şi o bogată cultură clasică, Zorica avea şi un talent real, unul dintre talentele pierdute, risipite, alungate în anonimat”.
 
 
material semnat de Gabriel Dragnea, publicat în revista SUD, nr. 11-12 (nov.-dec. 2021)

 
 
 
 
 

Ion Șiugariu - scurt maraton pentru o nedreaptă memorie

Cu doar trei luni înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, acest poet de numai 31 de ani moare pe 1 februarie 1945 secerat de gloanțe pe podul de pe rîul Hron de la intrarea în localitatea Brezno, Slovacia. El era parte a armatei române de eliberare ocupându-se de aprovizionarea cu hrană și

muniție. Cu trei luni înainte de terminarea războiului a murit nu doar soldatul Ion Șiugariu, ci și poetul, unul apreciat de critica literară a vremii. Da, rândurile acestea  sunt un omagiu adus unui om care, deși foarte tânăr, a reușit cu ambiție și talent să se facă remarcat cu texte poetice, articole și cronici literare în reviste precum Familia din Oradea, Lanuri din Mediaș, Afirmarea din Satu Mare, Cronica literară din Baia Mare, Luceafărul sibian, Viața literară, Dacia rediviva, Meșterul Manole sau Revista Fundațiilor Regale, fiind apreciat de personalități ale vremii precum  Octav Șuluțiu, Al. Husar, Laurențiu Fulga, Vladimir Streinu, Geo Dumitrescu sau Ovidiu Papadima, amintindu-i, bineînțeles, pe profesorii lui, și anume Mihai Ralea și Tudor Vianu.

Născut pe 6 iunie 1914 în Băița Maramureșului, poetul Ion Șiugariu (pe numele lui real Ion Soreanu) a reușit să publice doar trei cărți, dar de o expresie naturală, vie și ropotitoare. Despre versurile poetului maramureșan, cunoscutul Ovidiu Papadima remarca următoarele: „Poemul nu e conceput plastic, ci creat muzical-contrapunctic. De aceea trebuie luat în totul și savurat în felul clar și cristalin, în care gândul și gestul își răspund, în minunata arhitectură străvezie a întregului. Prin ea

Ion Șiugariu face o mare și îndrăzneață experiență creatoare și dă confraților săi o frumoasă lecție de conștiință artistică de cea mai stringentă actualitate”. Ca o scurtă exemplificare a celor spuse mai sus, iată câteva din versurile poemului Zâmbetul caișilor, din volumul de debut „Trecere prin alba poartă” (1938): „În dimineața asta tânără, a nins peste ogradă,/ Zâmbetul caișilor, ca o rugă de fecioară;/ Și mi-a părut că nu e nimeni astăzi trist, ca o povară/ Și nici un ochi atât de întunecat ca să nu-l vadă” sau „Mușcatele din geamul meu sunt azi bolnave/ De-atâta toamnă sură și singurătate./ În marea ochilor pierduți în gol, mor toate/ Surâsurile albe ca niște epave/ Și ploaia degetelor nu se mai aude,/ Cum lunecă pe gâtul florilor, ușoară./ Ce triste frunzele au început să moară,/ În ramurile de priviri trecute ude!/ În iarna asta plină de uitare,/ Va ninge peste ele versul gol și poate/ Va îngropa în strofe micile mușcate,/ Cum prinzi în fire albe, frunze în ierbare”(Mușcatele).

Citea mult și scria cu speranța într-un altceva care să justifice trăirea lui atât de vibrantă, de pasională, sentimentele lui și ale lumii. Așa au apărut însemnările care aveau să devină „Carnetele unui poet căzut în război”, apărută postum și îngrijită de Laurențiu Fulga, fost Președinte al Uniunii Scriitorilor din România: „Am început să fac însemnări pe margini de regulamente militare. Străbunii mei însemnau pe margini de ceasloave și prin evangheliere. Iată o diferență care trebuie reținută.” Poetul Ion Șiugariu aștepta acel ceva care să justifice armonia lumii cu natura miraculoasă, considerată de poet o frântură de paradis oferit omului pentru a se descoperi și a evolua între parantezele perfecțiunii divine. Aștepta cu nerăbdare terminarea războiului sperând, asemenea lui Panait Istrati, „în ceva mai bun, mai omenesc”: „Vom trăi alături, vom cutreiera lumea, va fi atât de bine! După război

trebuie să urmeze o epocă de libertate, de dreptate socială. Locul nostru este numai într-o astfel de lume”. O lume care, pentru el, nu avea să vină niciodată. Ba, mai mult decât atât, la împlinirea a 70 de ani de la încheierea acestui scurt maraton prin viața trăită cu intensitate, la cele mai înalte cote de bucurie, dar și de amărăciune, în 2015 statul român i-a refuzat poetului nostru onoarea postumă prin care Primăria din Brezno a dorit să comemoreze sacrificiul eroului român pentru eliberarea Slovaciei de sub fasciști, botezând însuși podul morții de pe râul Hron cu numele Ion Șiugariu. Motivul? Unul de-a dreptul stupefiant: poetul este asociat cu mişcarea fascist-legionară, în condițiile în care, culmea, poetul-soldat Șiugariu era prezent pe front, tocmai împotriva fascismului. Dar ce putem și, mai ales, cât de mult putem face pentru a abroga o lege, așa cum este antinaționala lege 217/2015? Pentru că, despre această lege degradantă pentru spiritualitatea românească vom mai auzi cu siguranță, când va dispărea statuia lui Mircea Vulcănescu din Piața Sf. Ștefan din București, așa cum faptele prezentului deja o anunță.

Așadar, în cel mai mare cimitir militar al Armatei Române din Zvolen, nu odihnește numai omul Ion Soreanu, soldat îndeplinindu-și misiunea militară ci, mai ales poetul Ion Şiugariu, o flacără care a ars până la 31 de ani cu o intensitate extraordinară și repede ca trecerea unui gând.  

 

Gabriel Dragnea

Pe valuri de praf, o „corabie de sunete”

               Pe străzi o oarecare agitație. Interese diverse. În anticariat tăcere. Doar doi oameni nehotărâți: unul răsfoind un album de artă, celălalt niște ziare vechi. Doar un ceas cu pendul insista să ne spună că doar timpul și viața își numără clipele. În colțul poeților, o liniște apăsătoare mă trimite cu gândul la ziua de ieri când pasul lor se amesteca în mulțime; astăzi, aceleași străzi aglomerate, dar mai sărace cu un pas, cu zece, cu perechi întregi de pași și umbre pierdute într-un album cu amintiri pe care nu îl mai răsfoiește nimeni. Pe un raft, un volum cu supracopertă galbenă, pe alocuri ruptă pe margini

stătea culcat în fața unui alt volum de poezie, o tipăritură mai nouă, având copertele lucioase, drepte și cu clapete interioare. Ca toate celelalte și această carte galbenă, în lipsa cititorilor își acceptase destinul de orfan al lumii paginilor scrise. Până azi. Am întins mâna, am apropiat-o sub privirea tot mai curioasă și am realizat că am pus în mișcare, că a înviat între degetele mele Corabia de sunete. Deschizând-o la întâmplare, am vrut să văd care sunt primele versuri care mă întâmpină înaintea unei lecturi atente și asumate: „Și dacă n-am să mă mai pot întoarce -/ dacă n-am să mai pot găsi unghiul acela de fulger,/ tăcerea aceea de moarte,/ asurzitoarea liniște care ne readuce în noi înșine,/ pe galbena orbită dintre vise,/ când stelele-s în transă, și iarba se agită,/ pierdut prin dezacordatele spații...?” (Cosmos). Într-o tăcere asemănătoarea cu cea din poemul de mai sus, o nouă încercare, o nouă deschidere a cărții ca într-un joc al norocului de tipul „hai 2 din 3” al copilăriei mele îndepărtate. Deodată parcă simt glasul poetului  în acest poem ca un îndemn către cea care îi tulbură nopțile și îi rătăcește busola lăsându-l să se lovească blând de cărnurile sentimentelor care-l ademenesc într-un profund erotism: „Pune oglinzi, mai pune, ca florile în casă,/ unde profunde cercuri se simt la ele-acasă,/ pune oglinzi în care paharele și crinii/ să joace ca în valuri meduzele, delfinii.// Pune oglinzi, ca ochii de iazuri, mai subțiri,/ în care să tresară făclii de trandafiri./ Râzând, cu mii de brațe să vrei să mă cuprinzi,/ pune oglinzi în praguri, ferestre, până-n grinzi.” (Pune oglinzi).
               Chiar dacă poetul a fost acuzat de unii dintre colegii săi că era fidel regimului comunist, chiar dacă la un colocviu de poezie l-a acuzat nedrept pe Ștefan Augustin Doinaș că a trecut cu bună știință sub tăcere „libertatea reală a poeziei”, acuzându-i în egală măsură pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca pentru susținerea unor așa-zise „teze antipatriotice”, cu toate acestea nu am putut trece cu vederea calitățile de poet, eseist și traducător ale lui Vasile Nicolescu.

Așadar, cu bucuria întâlnirii l-am luat acasă așezându-l alături de alți doi colegi din aceeași generație poetică precum Alexandru Andrițoiu, altă persoană controversată din istoria recentă a literaturii române și Ion Horea, chemat de partea cerului din 2019.
               Povestea descoperirii volumului cu învelitoare galbenă, pe alocuri ruptă pe margini se poate opri brusc în lipsa unor descrieri nuanțate a emoțiilor generate de întâlnirea cu un altceva care a venit exact atunci când ziua părea că e sugrumată de rutină și zgomot, de ecourile sutelor de voci din jur care nu reușesc să spună nimic. Și, astfel, ai putea „crede că vine cutremurul sau se năpustesc hergheliile solzoase ale norilor,/ cavalcadele vântului și-ale nopții; ai crede că se surpă turnuri/ și poduri, campaniile de gheață și trenuri care o iau razna/ pe lângă stânci, sau că un meteorit a aprins pădurea,/ și fiarele părăsindu-și vizuinele aleargă speriate în toate părțile.” (Invizibilul suflet) Și atunci apare acel ceva ca o „furtună care desenează cu fulgere/ invizibilul suflet al mării” Dar, dincolo de vuietul vârtejului cotidian care amețește trup și bypassează simțuri, de unde nimeni nu mai așteaptă nimic apare un colac de salvare trimis de Euterpe, o clipă de desfătare „asemenea cămășii izvorului/ și bobului de rouă când trece o umbră de pasăre,/ asemenea brândușei/ și nării antilopei,/ asemenea ochiului de apă în care se îneacă un fluture/ și respirației păstrăvului,/ asemenea mânzului care se ridică pentru prima oară de la pământ/ și frunzei care a uitat să cadă,/ asmenea cobaiului prin care trece un curent de mică tensiune,/ și nervilor de aer al flautului,/ asemenea ușii înainte de a te întoarce,/ și toporașilor lângă care paște-un vițel,/ asemenea curcubeului înainte de a se fixa la marginea ploii...” (Tremurătoare).
 
material semnat de Gabriel Dragnea pentru rubrica Pretexte a revistei Sud

De 19 ori prin anotimpuri cu Anta Raluca Buzinschi

         Despre această poetă care a părăsit oamenii la vîrsta de doar 19 ani, Cezar Ivănescu spunea astfel: „Anta Raluca Buzinschi lasă o operă care nu poate impresiona prin cantitate, nici printr-o frapantă originalitate expresivă , și care ne tulbură, totuși, prin autenticitatea rostirii poetice, prin accentul ei de profunzime: graiul ei, ca al misticilor, pare a nu fi stânjenit de locurile comune ale limbajului, dar tot ca al misticilor transmite frisonul inimitabil al unei revelații...”.

Da, poeta aleasă pentru a-i rosti numele și poezia pe scena acelora deveniți colindă la Porțile Cerului este Anta Raluca Buzinschi. Un alt nume peste care s-a așezat tăcerea grea ca o noapte cu lună furată. Dacă nu v-aș fi spus anii ei, de grăbit trecător prin lume și i-ați fi citit versurile, probabil a-ți fi căutat-o pe rețelele de socializare explorându-i expresia feței, a poemului, manifestările și plăcerile ei. Din păcate, Anta Raluca a fost asemenea unei lumânări pe trotuarul unei veri inimaginabil de fierbinte, un izvor de apă vie secat de lăcomia unui destin prea însetat și egoist. „Mereu Cuvântul vine și se leagă/ Mă rătăcește-n drum și neființă/ Și cai nebuni, o herghelie-ntreagă/ Mă paște și mă calcă în ființă./ Nestăpânit, Cuvântul mă iubește./ Coline verzi, ascunsele hățișuri/ Le-am înmulțit în sufletul meu junglă/ Și-n tropot herghelia de cuvinte/ Și-o culc și o adăp în neștiință./ Nechează Armăsarul Soare/ Lovind copita în lumina verde/ Și mor în vis și mor și-aleargă/ Mereu Cuvântul vine și se leagă/ Ideea în lumină se ivește/ De foame, gheara se trezește/ Cu pasul ei felin spre pradă/ Și sfâșie adânc, că mă iubește./ Dar mâna cade, o umbrește visul”.Mi-a plăcut foarte mult acest poem, „Nestăpânit, Cuvântul mă iubește”, de aceea l-am redat aici în totalitate pentru a vă provoca la un exercițiu de imaginație: un adolescent aparent absent în alegerea pașilor pe străzile orașului, ea fiind, de fapt răspunsul la îmbrățișările Poeziei, o tânără apostol trimisă să-și încerce norocul propovăduind lirismul în note chiar mai profunde decât ale poeților ajunși deja la maturitatea artistică, acea mansardă plină, aglomerată care nu mai poate oferi alternative pentru o reamenajare  interioară. 

        

Anta Raluca Buzinschi este unul dintre exemplele de autenticitate lirică oferită în dar de la ursitoarele, care îi știau prea bine scurtul itinerar prin văzduhul aglomerat al poeziei. Tânăra poetă, care ar fi împlinit în acest aprilie 57 de ani surprinde cititorul prin alăturarea imaginilor, prin construcția poemului în sine în care ideile poetice de un modernism extraordinar au o gravă încărcătură premonitorie a morții care nu avea să întârzie nicio secundă în plus. Clepsidra își cunoștea nisipul și cât i-ar trebui pentru a-și spăla mâinile în fața destinului, mărturie fiind multele poeme din singurul volum de poezie, „Versuri pentru aer”, apărut postum în patru ediții, cea definitivă fiind tipărită în 1997 de Editura Eminescu: „În ceasu-acela de-ntuneric/ de gheață clopotul tăcerii/ mă pregătea în veșnicie,/ lăsându-mi lutul cu însemne/ ca să-mi citească pomenirea” (Măslinul nopții) sau „Vorbind în gura mare de MOARTE și de RUT/ Nevoia de oglindă eu n-am avut nicicând./ Teamă nu mi-e de moarte, mai teamă mi-e de SOMN/ De aceea două aripi îmi sunt de-ajuns și-un gând.” (Posteritate).

Anta este adolescenta care, născută în aura poeziei, ocupă un nefericit loc în sala de așteptare a aducerii aminte, alături de alți poeți care ne-au întors spatele prea devreme, lăsându-ne să bănuim ce versuri minunate ne-ar mai fi putut oferi fiecare dintre ei: Iustin Panța (37 de ani), Ronald Gasparic (21 de ani), Cătălin Bursaci (18 ani), Daniela Caurea (26 de ani), Corneliu Popel (28 de ani), Daniel Turcea (34 de ani), Virgil Mazilescu (42 de ani) și mulți alții.

În aceeași notă a tristeții care declanșează o interesantă empatie poet-cititor sunt și versurile poemului „Anta” - i-aș spune chiar un poem testament, conturat în jurul ideii consummatum est: „Eu din cuvânt, încrezător și oarbă/ Îmi tai statuie-n stâlpii de la templu/ Să nu-mi uitați privirea și îndemnul./ Ca să trăiesc simbol, lumină vie/ Și logodită cu acest pământ/ Eu jertfă a zidirii mă ofer/ Să nu se mai destrame zidul/ De vis - ca să trăiți aici./ Să am un loc în lutul Țării/ Cu nume greu și stâlpi de vis/ Părinții mei să mă primească azi/ Și mâine, alți părinți să-mi țină pasul./ Nu vă speriați de lutul greu/ M-am pregătit demult, cu numele/ În unic sens, în litere de patru/ Sădite-n semn și-n cei doi stâlpi/ Ce sprijină intrarea ca și poarta/ Și pentru voi, în veci de veci/ Intrarea-n templu va fi ANTA.”

 material de Gabriel Dragnea pentru rubrica PRETEXTE a revistei Sud, nr 3-4, martie-aprilie 2021