Pe acest poet îl știu din anii de liceu, dintr-o mică agendă în care erau scrise mai multe poeme care i-au plăcut mamei mele, în anii adolescenței ei. Printre aceste poeme colecționate între cele două coperte roșii,
cartonate erau scrise de mână și câteva versuri dintr-o creație care nu surprinde neapărat, dar este o poezie care își lasă cuvintele să se joace atent și cuminte pe filele îngălbenite de vreme: Câteodată/ mă aștept pe mine însumi/ Mi-e urât de cel care așteaptă/ și dor cumplit/ de cel care trebuie să vină./ Unde rătăcesc oare atunci?/ Pe ce meleaguri/ pasc turmele înspăimântate./ Poate nu e bine/ să merg înainte,/ dar sigur sînt/ că pot întâmpina/ toate loviturile./ Pleacă cocorii/ Cu zilele mele sub aripi…/ De nu le-ar scăpa/ în oceanul atâtor așteptări!”
Citindu-i versurile se pot observa cu ușurință în structura acestui poet nu doar elemente specifice creatorilor de poezie, cum ar fi visarea și melancolia, dar și caracteristici precum discreția, timiditatea, teama de a păși arogant, îngâmfat și zgomotos prin grădina pestriță a scriitorilor. Fie că vorbim despre perioada anilor `70, fie că ne raportăm la prezentul efervescent, tocmai aceste trăsături improprii lumii artiștilor îl recomandă lumii, devenind astfel, unul dintre acei creatori, care prin atitudinea calmă, mereu în expectativă, asigură frumoasa diversitate a gândurilor și spontaneitate a reacțiilor lirice: „Mă strigă poezia cu slobodă-nșirare/ de stele și luceferi dînd flăcări la izvor,/ mă-nalț spre culmi de aur cu spuma grea de mare, - / spre templul amintirii cu cei plecați cobor.// Nu-mi fac văleat din turle, nu mă deschid în norme;/ nu-mi rotunjesc nici visul, nici viața după ceas./ Din forme vechi vreau suflet să torn noilor forme./ Dogoare sînt ce urcă spre cer din lemnul ars".
Vasile Zamfir a debutat în 1965 cu volumul de poeme „Sufletul copacilor”,la Editura pentru Literatură, urmând apoi noi volume de versuri precum, „Dimineața cu fluturi” (1967), „La marginea lumii” (1970), „Bucurii cotidiene” (1972), „Nervurile toamnei” (1973), „Regăsire la porți” (1976), „Unghiuri mișcătoare” (1977), „Culorile iubirii” (1978) sau „Cântec de alean” (1980), care vin să confirme talentul poetului dâmbovițean, remarcat și de Al. Andrițoiu, Ion Brad sau Nichita Stănescu. Din anul 2001, biblioteca din localitatea Vișina, jud. Dâmbovița poartă numele de Vasile Zamfir, semn de respect pentru întreaga activitate a poetului.
Și, pentru că fiecare „ianuarie” trebuie să îi aparțină celui care a purtat în suflet și lacrimi și oameni, nemărginite doruri și-ndemnuri discrete pentru o metaforă nouă, am găsit potrivită semnalarea poemului „Toamnă cu zei” de Vasile Zamfir, dedicat bunilor prieteni Mihai Eminescu și Ion Creangă: „Mi-e drag, mi-a devenit nespus de drag,/ Când simt în piept parfumul crizantemii,/ Să mă opresc un ceas lângă un prag/ De cârciumă, unde ciocnesc boemii./ La hanul toamnei, când în cramă vinul,/ Oprit din fiert, e doar un zumzet numa,/ Când carul-mare-şi scutură ciorchinul/ Şi pe acoperiş sclipeşte bruma,/ Atunci, la ceas târziu, la han de zgură,/ Într-un ungher de târg provincial,/ S-ascult în noapte un zgomot de trăsură/ Şi câini lătrând cu glas patriarhal./ Şi-aş vrea atunci, mi-ar fi nespus de drag,/ Să se deschidă uşa la dugheană,/ Să treacă umbre sfinte peste prag,/ În ciocnet de pahare şi de cană./ Să văd doi domni, venind din altă vreme,/ Rămaşi aşa, ca împietriţi în veac,/ Cu plete unul (chipul ca din steme),/ Cellalt în haine groase de şiac./ La mese-apropiate, tăinuind/ Ei doi, sporovăind la ceas de noapte;/ Eu, la o parte, să-i privesc cu jind./ (În oale vin – cât în dugheană şoapte)./ Venind aşa, cu ochi înlăcrimaţi,/ Să îngenunchi pe cea din urmă treaptă,/ Şi-n timp ce ei mă vor privi miraţi,/ Să le sărut sfinţita mână dreaptă.”
Gabriel Dragnea
