material apărut
în Revista SUD,
semnat
de Ion C. Ștefan pe marginea
cărții
lui Gabriel Dragnea,
”27 Dialoguri – Construcții
incomplete”
De
curând, cu prilejul sărbătoririi a 20 de ani de activitate a revistei Sud, din
orașul Bolintin Vale, am întâlnit un critic literar tânăr, de vocație și dăruit
cărților. Îl cheamă Gabriel Dragnea și a lucrat la Secția Culturală a
cotidianului ”Independent”, condus de binecunoscutul om de presă, Horia Alexandrescu;
este autorul a două volume de versuri: ”Blestemul îngerilor decăzuți” și ”Aici
nu sunt cuvinte”.
El a avut amabilitatea să scrie prefața unui
volum de versuri al unui prieten de-al nostru, Dan Florică, din Bolintin Vale. Citindu-l,
l-am descoperit și apreciat, fiindcă, în concepția mea, un critic bun nu laudă
excesiv, ci demonstrează prin exemple stilistice și de vocabular, prin construcții
epice și îndemânare în reliefarea conceptelor operaționale și stilistice.
Apoi,
l-am ascultat vorbind la Casa Corpului Didactic din București, în cadrul
cenaclului literar „Destine”, condus de Victor Gh. Stan, care se străduiește,
de peste 25 de ani, să promoveze literatura pentru copii și tineret. Ascultându-l,
am început să-l apreciez din ce în ce mai mult, deoarece acest tânăr critic
literar vorbește sistematizat, cu argumente culese, nu la întâmplare, ci
tematic, din lecturile sale multiple, aplicate pe textele volumelor prezentate
în cenaclu.
Presimțeam
un izvor de creativitate și voiam să ne împrietenim. Lectura cărții sale, pe
care mi-a dăruit-o atunci, ”27 Dialoguri – Construcții incomplete”, a deschis
calea prieteniei noastre. A doua parte a titlului îmi sugera prudența acestui
critic tânăr: nu se avânta în considerente neacoperite; intuia că este la
început de drum și, orice va scrie, în continuare, putea rămâne o vreme incomplet.
Această
atitudine reflecta hotărârea sa de a se angaja pe un drum lung și greu al
afirmării temeinice. Această atitudine este remarcată și de Gheorghe A. Stroia,
în studiul introductiv: „27 Dialoguri. Construcții incomplete - Restituiri
literare și culturale contemporane necesare”: „Prin dialogurile pe care le
transformă aici și acum, în pagini de istorie culturală, interpelând numeroase
personalități al momentului, autorul dorește să ia pulsul literaturii și artei
contemporane, să stabilească un tablou veridic al societății românești, să
determine nivelul de receptivitate al publicului iubitor de literatură, poezie,
artă” (p. 11).
Parcurgând
cartea cu atenție, încântat de vioiciunea tonului și documentarea autorului, am
intuit de unde vine această atitudine: cele 27 de interviuri, pe care el le
numește dialoguri, datorită faptului că unele dintre acestea sunt de
conciziunea a 2-3 pagini, iar altele, cum ar fi cel dedicat lui George Muntean,
de 28 de pagini, adică acordând fiecărui scriitor un spațiu proporțional cu importanța
subiectului abordat.
Iar
între personalitățile solicitate în această construcție de istorie literară, se
află academicieni: Nicolae Manolescu și Nicolae Breban; scriitori de mare
prestigiu: Andrei Pleșu, Ana Blandiana, Nina Cassian; profesori universitari,
critici și istorici literari: Alex Ștefănescu, George Muntean, Zoe Dumitrescu
Bușulenga; artiști plastici și actori, ba chiar și doi români stabiliți în
diaspora: Gabriela Melinescu și Dumitru Țepeneag – de competențe și diversitate
aparte. Autorul mărturisește încă
din „Notă asupra ediției” că „Pentru a fi dus la îndeplinire acest proiect
cultural, a fost nevoie de un timp de așteptare de aproximativ zece ani, pentru
a mă hotărî dacă este nevoie de o astfel de lucrare” (p. 17), dar el se arată
optimist asupra destinului românesc în cultură.
O
explicație a acestei perioade deja am dedus-o: o parte din materiale au fost
folosite în cadrul Secției Culturale a ziarului unde a lucrat, impunându-se
abordări și spații diferite.
O
altă lămurire ar fi că, un interval atât de mare de timp a fost necesar
datorită faptului că, pe unele personalități le-a întâlnit foarte greu, mai
ales pe cele stabilite în diaspora. Și, în sfârșit, câțiva dintre ceilalți l-au
rugat ca, datele pe care le împărtășesc să fie făcute public abia la cinci ani
după decesul lor. Nu vreau să intru în amănunte, lăsându-vă să descoperiți
singuri motivele acestei prudențe justificate.
Gabriel
Dragnea a lucrat astfel ca un bun profesionist, aflat adesea la nivelul celor
antrenați la dialog, dar imparțial și prudent, cu respect și atenție,
formulându-și întrebările în așa fel, încât din răspunsurile fiecăruia să desprindem
măcar o caracteristică reprezentativă. El știe că elaborează pentru viitor
texte care pot deveni pagini de istorie literară, iar cuvintele scrise cer o
dublă responsabilitate: a celui care pune întrebări și a celui intervievat. Autorul
dorește să dăruiască numai cuvinte bine alese, cuprinse în argumente logice și
organizate tematic, pentru a-și convinge cititorii și a le oferi informații
inedite, adică altfel decât cele aflate din bio-bibliografiile obișnuite.
Întrebările lui mi se par reușite, incitante, dar acceptate de marile
personalități pe care le-a întâlnit, ceea ce presupune o pregătire anterioară
din partea lui, despre viața și opera fiecărui om cu care discută.
Din
aceste construcții incomplete putem formula câteva dialoguri inedite între cei
prezenți în carte, sugerate parcă de măiestria criticului cel tânăr. De
exemplu, între cei doi academicieni: Nicolae Manolescu și Nicolae Breban.
Criticul cel mai autorizat al literaturii române ne mărturisește că: „Mi-am făcut
prieteni în stare să suporte critica” (p. 138); pe când Nicolae Breban afirmă: „Mi-aș
dori să se redeștepte interesul pentru carte, pentru cartea bună și
televiziunile și presa în general să sprijine mai mult fenomenul cultural” (p.
135). Probabil că, dacă ar fi vorbit unul în fața celuilalt, (și cu mai multă
prietenie), ei ar fi putut continua acest dialog interesant pentru cititori.
La
fel, ne putem imagina un dialog între Gabriela Melinescu și Dumitru Țepeneag,
foști colegi de facultate și prețuiți la fel de mult de ceilalți; Gabriela
Melinescu: „Sunt împăcată sufletește că am reușit să exprim un gând bun spunând
cuvintele Sfintei Tereza, care vorbește despre ideea de continuitate,
indiferent dacă ai suferit decepții, dezamăgiri sau, pur și simplu simți că nu
mai poți!” (p. 67); Dumitru Țepeneag: „Nu pot să spun că sunt mulțumit, pentru
că eu trebuie să-mi asum condiția de absent” (p. 57). Apoi, dacă s-ar fi întâlnit
la o reuniune colegială de generație, la care m-aș fi aflat și eu, colegul lor
de bancă de odinioară, să zicem la 50 de ani de la absolvirea facultății,
conversația noastră ar fi fost admirabilă.
Să-i
apropiem acum și pe Adrian Marino, care afirmă: „Mulți dintre scriitori au
rămas cu reflexele epocii ceaușiste. Nu spun că este vina lor personală, ci
este efectul anilor în care s-au format. Eu m-am format într-o altă epocă,
într-un climat din perioada interbelică, total diferit de al lor” (p. 23); în
paralel cu Zoe Dumitrescu Bușulenga: „Asistând la o demolare a valorilor
culturii și istoriei românești petrecute în răstimpul celor 50 de ani de ocupație,
ca să zic așa, comunistă, mi-am zis că nu pot rămâne rece și indiferentă în fața
unei astfel de situații” (p. 175).
A
existat oare o tendință comparativă în mintea tânărului critic literar Gabriel
Dragnea, sau ideile respective au fost stârnite în mintea mea de reușita lui
carte de interviuri?
Oricum,
suntem toți în câștig: el, pe de o parte, însoțit de personalitățile despre
care ne face mărturie și noi – ceilalți scriitori și cititori mai vârstnici,
care i-am cunoscut mai bine pe cei 27; altfel zis: o armonie și colaborare
între generații, cum ar trebui să fie în lumea admirată a scriitorilor români.
(Gabriel
Dragnea, 27 Dialoguri. Construcții incomplete, Editura Tiparg, Pitești, 2013)
