- interviu
cu restauratorul Paul Mihai Alexandrescu -
În urmă cu
aproximativ 16 ani, într-un interviu acordat unei reviste bucureştene am
afirmat că tehnologia utilizată în exces şi necorespunzător, fără un scop bine
definit dezumanizează, sufocă ideea vie de comunicare, relațiile inter-umane,
sugrumă imaginația şi creativitatea. Stabilind care ne sunt prioritățile,
determinante fiind educația şi bagajul informațional dobândite, ajungem să
folosim mijloacele de comunicare virtuală şi aplicațiile informatice în scop
formator, nu în numele pierderii timpului şi a risipirii de sine. Dintre
meritele rețelelor de socializare în masă regăsim posibilitatea de a descoperi
locuri deosebite, gânduri şi sentimente ca într-un oracol adolescentin plin de
emoție şi trăire, dar împărtăşite public. Se pot genera idei, construi proiecte
comune, se poate veni în sprijinul comunității şi poți afla despre oameni
deosebiți şi activitățile lor de succes.
 |
| Paul Mihai Alexandrescu |
Unul dintre
aceşti oameni - descoperit pe unul dintre site-urile de socializare - este
restauratorul Paul Mihai Alexandrescu, determinat de pasiune, încrezător în
propriile forțe, capabil să-şi exploateze cât mai eficient calitățile, atât
pentru sine cât şi pentru cei din jur. Pentru el viața este un proiect în
continuă derulare, proiect bazat pe respect, educație, ambiție, pe asumarea
responsabilității.
- Sunteți absolvent al studiilor despre
istoria artei, al cursurilor de artă teatrală şi cinematografică. De ce ați
ales meseria de restaurator?
-
Întrucât piața românească de muncă este suprasaturată de actori, profesori, de
meserii care sunt privite, dintr-un anumit punct de vedere, în opinia mea,
halucinante. Am căutat o nişă în care să pot face performanță. Desigur, sunt
realist, deşi firea mea este mai boemă, mi-am dorit să am un trai decent, un
venit care să îmi permită un spectacol bun, un obiect vestimentar de calitate sau o ieşire în afara
Bucureştiului. Ori, raportându-ne la, să-i spunem simbria unui profesor, chiar
cu o vechime de 15 ani şi cu toate gradele didactice luate sau a unui actor cu
o activitate în muncă de 10-15 ani e greu să-ți permiți aceste necesități
obişnuite într-o societate aşa-zisă democratică.
- Având îndemânarea cu mult timp în
urmă, posibil în anii copilăriei, pasiunea pentru restaurare a venit
ulterior...
- Îndemânarea,
da, este adevărat! Copil fiind am avut această aplecare a meșteșugului. Mai
nou, acum este
 |
| in atelier |
folosit termenul de handling. Nu, domnule! Să meșterească ceva,
să trebăluiască ceva, să dea din mâini, cum spune ardeleanul, să lucre la
oareșice. Cu toții ne-am jucat în diferite moduri, cu mașinuțe, cu surprizele
de la gumele de mestecat, cu capacele de la sticlele de bere...Ale mele trebuia
să fie cele mai lucioase, pietricelele să fie cele mai frumoase. În liceu
treaba asta a început să fie mai serioasă și, terminând un liceu industrial am
căutat să am uneltele mele, mânerele dălților să fie impecabile, lăcuite,
dălțile să fie ascuțite...Mi-a plăcut mereu să am ultimul cuvânt în privința
amănuntelor.
- Totuși, dincolo de latura boemă, de
dorința de a vă permite anumite lucruri, în lăuntrul dumneavoastră exista o
atracție...
-
Da, era acel zbucium, acea căutare care, într-un final, mai târziu și-a găsit
această cale, pe care, sper eu, odată cu încărunțirea tâmplelor să ajung și la
desăvârșire.
 |
| masa de joc (cca 1880-1900) |
- Odinioară, novicilor nu li se permitea
să execute, pentru început, decât anumite operațiuni de restaurare și, acestea
sub atenta supraveghere și îndrumare a experților. Cum ați început
dumneavoastră?
-
Pentru început, aș spune că tehnologia este de proveniență germană. Experți nu
prea există. Sunt ucenici, calfe, meșteri, terminând cu cel mai bun în breaslă
grossmeister-ul.
- Ați avut ocazia să fiți în preajma
vreunui astfel de maestru?
-
Da, am fost sub îndrumarea unui mare om, care, din păcate, nu mai este printre
noi. Cred că și acum meșterește ceva frumos la Domnul în Grădină! A lucrat
peste 45 de ani, un profesionist, un vârf în domeniul lui, unul dintre
restauratorii Muzeului Brukental . Am stat alături de dl. Weiss mai mult de 10
ani – prea puțini, în opinia mea, pentru că erau foarte multe de învățat.
Dumnealui spunea că „în această meserie
nu vei știi niciodată totul. Vei învăța mereu. Cu această contribuție a ta nu
vei putea decât să îmbunătățești”.
- În literatură, traducătorii valoroși
sunt considerați părinți spirituali ai operei traduse. Un traducător este al
doilea creator al aceleiași opere. Cum este văzut un restaurator?
 |
| masa neoflorentina (Viena, cca 1880-1900) |
-
În zilele noastre un restaurator începe să-și capete anevoios, dar binemeritat,
locul în societatea românească, din păcate, o societate care tinde tot mai mult
spre consumerism, pe cantitativ și nu calitativ. Dar, cred că schimbarea
acestor aspecte stă în puterea generațiilor actuale, formatoare, din care fac
și eu parte și numai de noi va depinde să învățăm, pentru ca urmașii noștri să
prețuiască meșteșugul, care este aproape uitat. Nu mai avem pălăriei,
lustragii, pantofari, nu mai avem peruchieri, tocilari, geamgiii care, în urmă
cu 30 de ani strigau pe sub ferestrele caselor și blocurilor cătând
clienți...Ici-colo mai văd câte un meșter căldărar sau pe cel care face mături.
 |
| la atelierul din Calea Plevnei |
Revenind
la întrebarea inițială, pentru că s-a făcut o mică paranteză...Cum am intrat eu
în această lume...dintr-o întâmplare. Prin zona unde locuiesc eu, meșterul
despre care aminteam mai devreme, anevoios împreună cu șoferul transportau un
dulap florentin foarte mare, autentic, din sec. al XVIII-lea și l-am întrebat
dacă pot să-i ofer o mână de ajutor. Și, pentru că a văzut că sunt foarte atent
cu mobilierul mi-a propus să ținem legătura. Așa a început această poveste, un
stop-cadru memorabil cu acest meșter care a trăit și a muncit până nu demult,
depășind vârsta de 90 de ani.
- Iată că întâmplarea poate să nască o
dragoste eternă!
-
Da...Hazardul nu este așa, după ureche! El are un ascop, vine la un moment bine
stabilit. Totul este într-o perpetuă ecuație!
- Nimic nu este întâmplător...Revenind
la această activitate de redare a vieții obiectelor, care este planul de
acțiune în munca de restaurator?
 |
| detaliu scaun |
-
Înainte de a răspunde aș vrea să fac o precizare, o completare la descrierea
momentului de început. De ce m-a atras restaurarea? Orice vietate are, să-i
spunem, trei cicluri: nașterea, evoluția (formarea, punctul de maturitate) și
apoi declinul. La fel și omul. La fel și cu lucrurile create de om, începând cu
obiectele necesare, uzuale și până la navetele cosmice. Iată că, la restaurare
se mai poate reda imaginea de odinioară o dată, de două ori, chiar de trei ori
în cazuri excepționale. Acest lucru mi s-a părut fascinant, aproape incredibil.
Masa aceea la care a învățat și străbunicul, bunicul și eu și era sortită
pieirii pentru focul unui grătar, iată că, după ce a fost supusă furcilor
caudine, mai mult decât minuțioase ale restauratorului, această masă mai poate
trăi încă 30, 50 de ani. Din păcate, cu omul nu se poate face așa ceva.
Revenind
acum la ultima întrebare adresată...
- Planul de organizare înainte de
acțiunea efectivă a restaurării...
-
Este un proces foarte laborios, care are trei etape distincte. Prima este
vizualizarea și, să-i spunem, asumarea responsabilității, dacă stă în putința
restauratorului și are capacitatea de a restaura acel obiect, fie că este
porțelan, sticlă, metal, marmură, lemn, obiect de pielărie, țesături...A doua
etapă este evaluarea lui, atât din punct de vedere al manoperei cât și
încadrarea acestuia în categoria stilului de mobilier
 |
| obiect in lucru |
și al perioadei inițiale
de realizare. A treia și cea mai importantă etapă este lucrul asupra obiectului
în sine care, la rândul ei are mai multe etape: descleiere, reîncleiere,
așazarea la unghi, sablarea, curățirea, chituirea, băițuitul...Un rol esențial
în restaurare îl are fotografia. Ea ne ajută să avem întotdeauna în fața
ochilor obiectul original, pentru a nu ne abate de la forma lui inițială.
- Acest lucru vroiam să îl aflu...cât de
importantă este documentarea în acest domeniu?
-
Da, există restauratori, mai mult sau mai puțin documentați, care ăși permit,
la cererea clientului sau influențați de propriile idei inovatoare să vină cu
adăugiri. Aceasta este o abatere gravă de la procesul restaurării. Singura
clemență pe care o văd în acest caz este atunci când un client dorește neapărat
să se realizeze așa. Dar, dacă este o restaurare a unei piese de patrimoniu, a
unei piese de autor nu avem voie să venim cu nicio adăugire.
- În imediata apropiere, printre alte
obiecte de mobilier și rame de tablouri, cu diverse forme și design deosebit, o
icoană veche. Readuceți culoarea, reînviați misterul și redeschideți porțile
spiritului. Ce sentimente vă încearcă atunci când vă aplecați asupra unui
astfel de obiect?
 |
| icoana lui Ghe. Tattarescu |
-
Indiferent dacă restaurez o icoană, un vas de marmură, o piesă de mobilier am
aceeași aplecare și aceeași dăruire. Am un calm care îl depășește pe cel
englezesc, dar și o stare de liniște, de pace. Cum spune baciul, el lucră în
sinea lui, acolo, nu-l tulbură nimic...Desigur, când vorbim despre obiectele
religioase, este adevărat, trebuie să ai o anumită curățenie. Nu vii de la bar
sau de la nuntă și te apuci de restaurat...numai dacă este vreo urgență. În
general, ele cer o anumită stare de liniște și mare atenție. Icoanele, cu cât
sunt mai vechi sunt mai deteriorate. Icoana în cauză, despre care ați
pomeniteste una foarte veche și aparține lui Ghe. Tăttărescu. Este o icoană de
patrimoniu, cu o vechime de peste 170 de ani, peste care timpul și-a spus
cuvântul.
- Care a fost cea mai grea lucrare pe
care ați restaurat-o?
-
Greu de spus...Am avut o ucenicie apostolică, aproape 12 ani. De atunci au mai
trecut câțiva ani buni și pot spune că am întâlnit obiecte care necesitau o
anumită atenție, un timp mai îndelungat de restaurare. Dar, pot spune că anul
trecut am avut o lucrare deosebit de grea, o servantă franțuzească ce aparține
sfârșitului de epocă napoleoniană, undeva la 1820-1830. Aceasta mi-a pus pus la
încercare cunoștințele și măiestria dobândite până acum. A ieșit o piesă bună,
de care și-acum clientul se bucură, îngrijindu-se de ea cu pasiune și respect.
 |
| Servanta napoleoniana |
- Care este cea mai mare dorință sau
așteptare legată de această activitate?
-
Momentul când voi lua un ucenic să-l formez așa cum am fost eu și să văd că din
mâna lui au ieșit obiecte, de ce nu, mai bune decât am reușit eu.
- Aveți pe cineva căruia să-i
împărtășiți din cunoștințele dumneavoastră, pasiunea acestei îndeletniciri?
-
Nu. Am avut la un moment dat vreo cinci, șase ucenici care, unul dintre ei
rezistând opt luni de zile. Un record. Nu au aplecare pentru așa ceva...sunt
foarte condiționați de aspectul material...deși le-am oferit câteva avantaje:
bani, o masă zilnică, decontam transportul...doar să vină să învețe. Am început
să colaborez cu Universitatea de Istorie – Secția de Artă și, din toamnă voi
primi studenți și nădăjduiesc ca, dintr-o serie de 15-20 de persoane dintr-o
grupă de la „Istoria Artei”, măcar pe unul să îl iau sub aripa mea.
- Cum s-ar putea reîmprospăta aerul
acesta din spațiul artelor?
-
Trebuie umblat la conștientizarea timpului. În metrou, în loc să stăm pe
rețelele de socializare, mai bine citim o carte. De aici se va produce
declicul. De cât să ne ducem în fiecare week-end la mall, mai bine „sacrificăm”
o zi, două și să mergem la un muzeu, la un concert, la un târg tradițional etc.
Cred că, astfel, încet-încet noile generații vor fi atrase, se va simți o
schimbare de atitudine și mentalitate.
- Dezinteresul, indiferența sau, pur și
simplu, uitarea, să fie acestea un efect al lipsei vechilor școli de artă și
meserii?
-
Da, da! Chiar am fost solicitat să pregătesc pentru toamna aceasta un proiect
sub egida Academiei
 |
| Canapea Viena (1900-1910) |
Române, „Meserii uitate la vremuri noi”.
- Observ în atelier obiecte de peste
100-150 de ani. Acest lucru îmi demonstrează încă o dată că lemnul este încă
viu. Sperați ca această îndeletnicire să existe și peste 20-30 de ani?
-
Nu doar că sper...Mă uit la ce se întâmplă afară! România este un copiator din
anii `90. Copiem și noi din lucrurile bune, mai târziu,
mai lent, dar le copiem. Văd că în străinătate există documentare de
televiziune, posturi TV care scot în evidență arta restaurării. Sper că vor
apărea și la noi emisiuni săptămânale în care să se prezinte câte un
restaurator din toate domeniile, emisiuni care să capteze interesul publicului.
- Să presupunem că primiți o fertă din
străinătate pentru a lucra într-un domeniu diferit, dar remunerat mult mai
bine. Cum s-ar înclina balanța, pasiune sau liniște financiară? Ați renunța la
a reda viața lemnului?
-
Nu. Am fost pus în această dilemă de vreo trei ori până acum și sper să nu mai
trec prin așa ceva. Sunt un om realist și mai mult decât determinat și nu am
vrut niciodată să plec din țară. Mi-am spus că și în România se pot face
bani...și aici se poate trăi cu fruntea sus, condiția este să-ți placă să
muncești. Sunt noțiuni pe care trebuie să le inserăm în mentalul colectiv, încă
din copilărie. Așa că, dincolo de toate, înfruntând toate obstacolele,
nădăjduiesc ca, într-un viitor apropiat să am alături un ucenic căruia să-i
ofer toate informațiile pe care le dețin, să-i împărtășesc din experiența mea
pentru a transmite mai departe respectul pentru tradiție, pentru artă, pentru
lucrul meșteșugit.
interviu realizat de Gabriel Dragnea – iunie 2016
